Editorial: Când presa îţi scrie jurnalul

Închipuiţi-vă că, într-o bună zi, aţi citi într-un ziar date biografice, amănunte picante despre simpatiile şi antipatiile pe care le aveţi, despre dorinţele şi neîmplinirile care vă macină şi, mai ales, despre multele şi gravele greşeli pe care le-aţi fi comis de-a lungul timpului. Autorul articolului ar garnisi toată povestea cu opinii ale unor persoane care pretind că vă cunosc şi, desigur, ar împăna-o pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, cu celebrele citate din „surse confidenţiale“. Toate acestea, bineînţeles, încolonate sub un titlu care zgârie retina trecătorului prin faţa tarabei cu ziare.

Constatând că din cele înşirate ca la un rechizitoriu abia dacă puteţi extrage două-trei fapte (şi ele puse astfel încât să întărească „veridicitatea“ celor inventate), aţi începe, sunt convins, să dezminţiţi, să vă apăraţi demnitatea şi bunul nume. Mai întâi la ziarul care, dacă nu aruncă dreptul la replică în vreun sertar obosit, ţi-l aruncă într-o pagină gen „şi altele“, mult sub vizibilitatea unei pagini întâi sau „de deschidere“. Eventual ţi-l face ferfeniţă, comentându-l rând cu rând, astfel încât să enerveze şi pe cel mai răbdător dintre cititorii care s-ar încumeta să-ţi urmărească firul argumentării. Bineînţeles că te revolţi şi mai mult şi începi să spui tuturor celor pe care-i cunoşti despre nedreptatea pe care o înduri. Eşti privit cu minimă compasiune, iar unii reuşesc cu greu să-şi ascundă bucuria bolnăvicioasă de a te vedea „încondeiat“. Din când în când, eşti consolat cu celebrul - de acum - „stai liniştit, cine a câştigat vreodată un război cu presa?“. Mi-aş dori ca cele de mai sus să devină, cândva, de domeniul literaturii. Să nu mai văd persoane, din diferite medii socio-profesionale, că se plâng de „tratamentul“ la care sunt supuse de câte o gazetă. Şi că se tem ca nu cumva să fie făcut public şi vreun „jurnal“ în care singurul lucru autentic să fie coperţile. Din păcate, lucrurile sunt departe de a se îndrepta pe făgaşul - zic eu - al normalităţii. Care normalitate înseamnă că un mijloc de comunicare în masă trebuie să propage informaţii reale, nu speculaţii. Trecerea la cele veşnice a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, cu toate consecinţele acestui trist şi neaşteptat eveniment, a constituit un examen pe care l-a picat o bună parte din presă. Că foarte puţine redacţii au în componenţa lor şi specialişti în viaţa bisericească nu constituia un secret pentru nimeni. Agramatisme teologice de genul „trecerii în nefiinţă“ sau „mitrea patriarhală“ nu mai miră pe nimeni. Mai ales că prin studiourile TV s-au perindat şi unii care se dau drept cunoscători avizaţi, cu volume „consistente“ la activ, dar care au gafat cu graţia elefantului distribuit în „Lacul lebedelor“. Regretabile nu sunt neapărat confuziile terminologice sau „botezarea“ unor persoane, ci insinuările sau afirmaţiile calomnioase, indiferent pe cine ar viza ele. Aşa se întâmplă când, vorba cuiva, pui să scrie despre altar pe cel care scrie şi despre varza din piaţă. În plus, toate scenariile cu „tabere“ care se luptă pe viaţă şi pe moarte, cu orientări pro sau contra a ceva sau a cineva nu sunt decât proiecţii ale unor paradigme după care este prezentată în presă lupta politică sau cea din Liga I a campionatului de fotbal, nicidecum cele care te-ar putea ajuta să înţelegi ceva din viaţa Bisericii. Şi cum nu există material (a se citi declaraţii incediare şi atacuri dure la adresa „adversarului“) care să fie turnat în aceste forme fără fond, unii ziarişti şi-au suflecat laptopurile şi au amestecat, zeloşi, balastul închipuirilor cu praful de ciment al prejudecăţilor. Doar-doar o ieşi ceva... beton. Nu au lipsit, de-a lungul secolelor, disputele din Biserică. Cele de ordin teologic, mai ales, au constituit rafinăria care a extras din teologumene conceptul limpede-paradoxal al dogmei. Tabloul unor confruntări apocaliptice, creionat de condeie nervoase, m-ar înspăimânta dacă nu aş şti cum sunt lucrurile în realitate. Încerc aceeaşi senzaţie pe care o încearcă un român care ajunge în străinătate şi află din presa de acolo că România este ţara copiilor handicapaţi, a aurolacilor sau a criminalilor care organizează răpirile copiilor de fotbalişti celebri. Fiecare anonimă „semnată“ pompos Singura-Organizaţie-Care-Salvează-Credinţa-Ortodoxă devine subiect de presă, în timp ce actul liturgic al sfinţirii unui lăcaş de cult capătă dimensiunile unui miting de 1 mai, de la care lipsesc doar micii şi berea. Câtă ne-simţire duhovnicească îţi trebuie pentru a extrage dintr-un act sfinţitor conotaţii care se potrivesc ca nuca în zidul bisericii? Trebuie să fiu corect până la capăt şi să remarc şi prezenţa decentă şi competentă în spaţiul public a unor personalităţi care fac cinste laicatului ortodox. După cum îmbucurătoare este şi atitudinea câtorva ziarişti creştini care au dat dovadă de o exemplară onestitate profesională. Însă aş vrea să închei cu un alt gând. Toată tevatura din ultimul timp nu este decât un argument în plus că Biserica a procedat înţelept atunci când a decis că are nevoie de propriile sale mijloace de comunicare. Sunt convins că, în viitorul nu prea îndepărtat, publicul larg va deveni ceva mai exigent cu sursele de informaţie şi va învăţa să nu-şi mai înfunde urechea cu vată de sticlă. Chiar dacă e sclipitoare!