Educația creștină în și pentru familie
De la începutul anului trecut, când s‑a pus problema înscrierii elevilor la ora de Religie, s‑a discutat foarte mult despre educație în general și despre educația religioasă în particular. S‑au organizat conferințe, s‑au oferit argumente pro și contra, au fost dezbătute toate aspectele. S‑ar părea că nu mai este nimic de spus pe această temă. Aș îndrăzni totuși să accentuez faptul că majoritatea sfaturilor au fost adresate profesorilor, trecându‑se cu vederea aspectul că educația religioasă începe în sânul familiei. Iar acest lucru nu înseamnă doar că părinții îl învață pe copil să își facă semnul Crucii sau să spună rugăciunea Tatăl nostru, ci înseamnă că acel copil știe că Dumnezeu este prietenul lui cel mai bun, cu care poate dezvolta o relație ce se reflectă și asupra prietenilor de la grădiniță sau de la școală și care va influența calitatea vieții sale spirituale și fizice pe termen nelimitat. Și de unde poate ști copilul aceste lucruri dacă nu le vede la părinții săi? Sigur că le poate afla la școală de la ora de Religie, dar intervalul de 50 de minute este insuficient pentru a transmite informațiile prevăzute de programă și pentru setea de cunoaștere a copiilor/adolescenților. Cert este că dacă educația religioasă nu începe acasă, fără părinți alături, drumul copiilor spre cunoașterea lui Dumnezeu și împrietenirea cu El este anevoios, e presărat cu încercări insurmontabile și e foarte singuratic.
Cine este Dumnezeu?
Aceasta este prima întrebare ce răsare în mintea unui copil de îndată ce începem să îi vorbim despre Dumnezeu. Nu există un răspuns prestabilit și universal valabil, el variază de la caz la caz. Dar cred că unul dintre cele mai frumoase răspunsuri la această întrebare a fost oferit tot de un copil: „Dumnezeu e cel mai bun din toate țările!”. Iată un copil care a dezlegat taina prieteniei cu Dumnezeu! El știe că Prietenul lui e acolo întotdeauna, vorbește cu El, se simte bine în compania Lui. Cu siguranță nu a ajuns singur la cunoașterea lui Dumnezeu, ci a avut alături o familie iubitoare, care l‑a ghidat în acest sens. În schimb, a fost deosebit de dureros să aud de la o fetiță că ea nu crede în Dumnezeu pentru că L‑a rugat ca părinții ei să nu se mai certe și nu i‑a fost ascultată rugăciunea. Iată cum, fără să‑i fi vorbit măcar de Dumnezeu, părinții au îndepărtat‑o de o viață spirituală echilibrată, i‑au deformat perspectiva asupra puterii și ajutorului lui Dumnezeu.
Argumentul multora dintre părinții care decid să lase educația religioasă în seama profesorilor este acela că „nu dorim să îndoctrinăm copilul”. Dar copilul are nevoie de jaloane spirituale. Dacă nu le primește acasă, le caută în altă parte și nu trebuie să pierdem din vedere că acesta este unul dintre motivele pentru care mulți dintre tinerii occidentali simpatizează cu gruparea ISIS. Europa plătește prețul desacralizării. A nu se înțelege aici o amenințare voalată cum că pruncii noștri vor deveni extremiști la vremea adolescenței. A se înțelege de aici că tinerii și copiii de la cele mai fragede vârste au nevoie de repere spirituale, au nevoie de Hristos.
Cine sau ce este familia?
Dincolo de clasicele definiții ale familiei, îmi vine în minte percepția copilului asupra mediului în care trăiește și pe care îl numește familie. Ceea ce copilul trăiește în sânul familiei va avea repercusiuni asupra familiei pe care și‑o va forma mai târziu, fie în sens pozitiv, fie negativ. În ceea ce privește acest aspect, ar fi multe de zis. Mă rezum la a menționa cu tristețe că din dorința noastră prea mare de a ne apropia copiii de Dumnezeu facem exact contrariul: îi îndepărtăm tocmai pentru că îi forțăm să fie aproape. Concret: îi obligăm să meargă duminica la biserică, îi obligăm să se spovedească, să se împărtășească. Uităm sau nu avem timp să facem esențialul: să le explicăm de la vârste fragede care este rostul tuturor acestor acte pe care copiii le vor accepta până la o vârstă, apoi se vor revolta. Și atunci l‑am pierdut nu doar pe copilul nostru, i‑am pierdut și pe nepoții noștri. Hristos nu vine cu bocancii în sufletul nimănui, ci acționează în continuare cu discreția care Îl caracterizează. Noi Îl transformăm în „Cineva” pe Care copiii Îl disprețuiesc pentru că sunt obligați să Îl iubească și nu Îl înțeleg. Firește că nu Îl vor aduce în familia lor pentru că nu vor să‑și supună copiii la chinurile prin care au trecut ei înșiși.
Cred că Hristos trebuie să devină liantul firesc al familiilor noastre, Care să ne îndrume pașii pe calea Sa, calea educației sănătoase pentru familie, pentru mântuire.
Alexandra Budu esteprofesoară de Religie la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, formator.