Educația și tineretul de azi și de mâine
Actorii autentici au fost dintotdeauna oameni de spirit, creatori de opinie, furnizori de cultură și educatori de neam. În acest început de primăvară, am primit câteva sfaturi și opinii de la un om de cultură deja consacrat, actrița Rodica Mandache.
Cum era școala în care v-ați format față de situația de astăzi? Era mai mult respect pentru profesorul care preda?
Sigur. Era mult mai mult respect. Noi mergeam pe lângă perete când trecea profesorul, chiar și la Facultatea de Teatru, chiar și la institut. Nici nu se pune problema. Școala era foarte bună, cu editori profesioniști, cu profesie foarte bine clădită. La ora asta, școala, după mine, e rău ce spun, dar îmi asum riscul, școala e nulă. Eu am studenți, și copiii vin cu dorință de a învăța, cu dorință de a ști, dar au mari lacune. Golurile din școală nu se mai pot recupera niciodată. A învăța să vorbești începe din clasa întâi, se continuă în a II-a, a III-a, a IV-a. Ca dovadă, când se iau interviuri pe stradă, un homeless sau o femeie care vinde legume vorbește mai bine decât un tânăr, are un vocabular mai bogat, are figuri de stil...
Care ar fi idealul dumneavoastră de profesor și ce calități ar trebui să aibă ca să împlinească criteriile unui învățământ de calitate?
E greu de spus. Profesorii sunt sub vremi, învățătorii asemenea. Dacă un profesor îți cere să vii în uniformă la școală și eu aud la televizor că părinții s-au revoltat și că nu vor să-și trimită copiii în uniformă, profesorul acela nu mai are nici o putere și nici un fel de dorință, și nici un fel de entuziasm. E imposibil să aibă. Școala se distruge pe foarte multe căi. În general se spunea că profesorul este apostolul neamului. Și chiar așa era. N-avea bani niciodată, totdeauna au avut mai puțini bani la noi, nu știu de ce! Eu am avut niște profesori..., nici nu am cuvinte să-i descriu, nici nu știu să vorbesc despre ei pentru ce personalitate extraordinară aveau, pentru ce dorință de a te învăța, pentru ce responsabilitate aveau în fața copiilor pe care îi treceau prin mâna lor. Lucrul ăsta nu există pentru că nici de la cei care învață și de la părinții copiilor spre profesori nu există. Și atunci când îl deprimi pe om și-l faci să nu mai existe în demnitatea lui, el e foarte puțin probabil să-și mențină puterea, chiar dacă nu-și pierde interesul. Am cunoscut o profesoară care era atât de rea cu copiii... Poate că o fi avut necazuri acasă, poate că..., nu știu să spun ce i s-a întâmplat, dar era un pericol pentru societate, și totuși era ținută într-o școală unde forma alți copii pe calapodul acela.
Aţi putea să evocaţi câteva dintre principiile fundamentale profesionale și de viață pe care le-ați învățat de la profesorii dumneavoastră sau de la marii regizori pe care i-ați cunoscut?
Să învăț. Asta era. Și în ziua de astăzi știu că singurul lucru pe care trebuie să-l știu foarte bine să-l fac e să învăț. Să învăț, să dau probe, să dau examene, să dau audiții. N-am orgolii și vanități exacerbate. Să învăț. Un profesor pe vremea aceea nu-ți tăia capul și-ți turna înăuntru învățătură, îți dădea, îți inocula bucuria și dorința de a ști. Voiai să știi. Te lăudai să știi. La ora asta văd la televizor, lucruri importante de altfel: „Cine a fost Goethe?” „Nu știu!” „Cum nu știi, că ai terminat un liceu!” „Și, care-i problema?”, îți răspunde copilul, care nu are nici o rușine pentru asta. Nouă ne era rușine dacă nu știam ceva. Nu există nici frică, nici rușine, nici dorința de a ști, și atunci e foarte greu să mai construiești ceva... Toată lumea are niște calapoade, niște modele foarte discutabile, și din păcate nu e bine pentru nimeni.
În calitate de profesor, care este relația dumneavoastră cu studenții? Din punctul de vedere al interesului pentru propria educație, cum sunt generațiile de studenți de după Revoluție comparativ cu generația dumneavoastră?
N-am comparat niciodată generațiile. Cine era bun, era bun, și cine nu era bun, nu era bun. Am avut studenți talentați, și atunci mi-a fost și mie mai ușor, dar când nu sunt talentați e foarte greu să mergi, te târâi. E foarte neplăcut. Din punctul de vedere al interesului, dacă eu sunt interesată și doritoare de a construi un lucru bun, și ei sunt interesați și doritori de lucruri frumoase. E o meserie specială totuși.
Considerați studenții ca o parte esențială a vieții dumneavoastră? Ați fi regretat dacă nu ați fi fost profesor?
Da. Ar fi fost mult mai trist. Nu știu ce aș fi făcut. Îmi ocupă un timp, sigur că mi-e greu, sigur că aș putea să fac alte lucruri, aș putea câștiga bani în timpul ăsta, e un timp serios, sunt multe ore ocupate de ei, dar mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns în postura asta și mi-a plăcut foarte mult, foarte, foarte mult.
Cum credeți că ar trebui să se plaseze profesorul față de student pentru a reuși să-l formeze cât mai eficient și să obțină performanță de la acesta?
Să fie responsabil față de el ca și cum ar fi copilul lui și să încerce să-l cizeleze și să-l conducă spre drumul acela în care el să se dezvolte. Eu nu cred că tinerii de azi sunt mai puțin interesați, nu cred că ei sunt mai răi, nu cred că sunt mai puțin talentați, nu cred asta. Chiar nu cred. Dar, cerințele fiind mediocre, și ei devin mediocri, pentru că dacă asta le ceri, asta îți dau. Teatrul își are locul lui de mii de ani, și fără asta nu se poate. E ca și cum..., cum se nasc copacii, cum se nasc dealurile, așa e și meseria de actor, care înseamnă enorm de mult. Nu mai știu cine a spus că o graniță se poate apăra cu un pluton de armată sau cu statuia unui poet. Așa este. Cultura are locul ei, fără de care nu se poate. Și oamenii revin la ea de câte ori sunt în degringoladă, în necazuri mari. Ei vin și la Biserică, și la teatru, și la citit, la învățătură.
Ca om de cultură, care sunt în opinia dumneavoastră punctele nevralgice ale educației românești? Unde ar trebui să se lucreze mai mult, la programele școlare, cu cadrele didactice, sau la modul de a preda?
Nu știu să răspund la întrebarea asta. Programe școlare sunt mai multe ca niciodată. Sunt atâtea programe școlare încât... Nu e asta... E o perioadă de mare transformare. E ca și cum s-ar schimba relieful, de la apă treci la munte. Branhiile acelea ale peștilor trebuie să se transforme în aripi. La unii se transformă, la alții nu se transformă. Și transformarea aceasta este un proces de lungă durată. Foarte greu. Iar în ceea ce privește mentalitatea, și Moise a fost purtat 40 de ani prin pustiu tocmai pentru mentalitatea asta, nu? Mentalitățile nu se schimbă așa de ușor, se schimbă foarte greu, chiar dacă vrei...
Vedeți pozitive formarea tinerilor în străinătate și rămânerea lor acolo?
Nu. Mie mi se pare o mare greșeală. Ah, să se ducă să învețe, asta da! În asta cred. Cum era altădată. Dar să se ducă ca să rămână acolo... Știu cât de greu mi-a fost când am fost în străinătate, și eu am fost în străinătate numai la un nivel de vip, așa..., și tot doream să vin acasă. Nu, nu cred în asta, și cred că este chiar un păcat să-ți părăsești pământul și să-l lași de izbeliște și tu să te duci în altă parte, numai ca să îți fie mai ușor. Eu o să fiu legată toată viața de soarta acestui pământ.
Poate oferi teatrul un model, un reper educațional pentru tânăra generație?
Cred că da. Din moment ce se pune Furtuna la Național, la noi se joacă Titanic vals și piesele lui Afrim și ale lui Babija, la Bulandra sunt spectacole semnate de Andrei Șerban cu totul remarcabile, aștept un spectacol al lui Ducu Darie, care mi se pare un regizor atât de plin, la Național se pune Revizorul, se joacă..., sunt spectacole foarte mari. Festivalul de teatru a adus din provincie spectacole covârșitoare, așa că nu văd cum nu este educațional, materie educațională. Dar iar ne învârtim, că de la școală pornește... De pildă, eu eram dusă din clasa a IV-a la teatru. Mergeam cu clasa și vedeam spectacole. Eu nu cred că acum îi duce cineva la teatru. Și noi plăteam! Poate că biletul era mai ieftin, deși și acum e atât de ieftin, încât dăm faliment. Era o obligație. La școală, îmi aduc aminte, în sala de sport, nici nu-mi vine să cred, veneau de la Operă, și așa am învățat baletele mari cu balerinii care se chinuiau pe scena aia mică, care nu era deloc cum trebuie pentru ce aveau ei de făcut, era chiar periculoasă. Și pe scena aceea, acolo am văzut eu prima dată scene din Coppelia, am văzut din Macul Roșu, din balete rusești, din Ceaikovski..., adică educația era făcută cu foarte mare grijă. Asta era o parte bună, ar fi trebuit păstrată. Ar fi trebuit eludate părțile rele, și părțile bune ar fi trebuit păstrate. Țin minte la Iași, când ne-am dus la Romeo și Julieta, care era un mare spectacol... Am văzut foarte multe spectacole. Pe urmă erau comentate în clasă. Ne învățau să vorbim. Eu și acum îi întreb pe studenții mei: „Ce părere ai?” „Ah, mie mi-a plăcut foarte mult. Asta e tot ce pot spune.” Nu au bucuria aceea a discuției, a împărtășirii emoției, a dorinței de cum i-a plăcut celuilalt.
Care ar fi cauza acestei insensibilități, acestei pasivități a studentului de astăzi?
Dacă el nu e învățat din clasa întâi să facă asta, n-are cum. La japonezi pe abecedar scrie pe prima pagină, e desenată Japonia și scrie: „Japonia e o țară mică, pe un pământ foarte seismic, cutremure nenumărate îl zdruncină. Dacă tu n-ai să muncești foarte mult, țara asta nu va avea nici un viitor”. Așa e pe fiecare clasă. Și atunci, cei mai buni muncitori din lume sunt în Japonia!
Trăim o regresie culturală astăzi?
Nu. Dacă mă gândesc la teatru, cultura teatrului, scriitura, da, dramaturgia este în regresie față de Shakespeare și față de Cehov, oricât de mari au fost dramaturgii mai târziu. Așa că poate și literatura, poate și cultura în întregime. Nu a existat o epocă de aur. Oamenii se nasc..., perla nu apare în fiecare scoică. Nu-mi fac o problemă din asta, că anume cultura a fost mai bună în comunism decât în capitalism, dar trebuie să recunosc că perioada dintre anii ‘60 și ‘70 nu are nimic de-a face cu comunismul. Au fost marile spectacole, au existat mari regizori, au existat mari actori, era o încercare, o poftă de-a face lucruri mari. Acum în lume viața e mult mai grea. Să nu vă închipuiți că în lume, în străinătate, e mai ușor.
Este influenţată calitatea educaţiei actuale de avântul tehnologiei de astăzi?
Da. Ți se simplifică sinapsele. Dispar. Nu mai ai unde să aduni cultură, să aduni știință, să aduni gând, să aduni un proces de transformare a datelor pe care le primești. Pur și simplu te duci în fața unui calculator care-ți dă tot. Fiica mea mă întreba întotdeauna câte ceva, și eu îi spuneam: „Lasă-mă cinci minute să mă gândesc sau să caut.” Iar ea zicea: „Lasă. Caut pe calculator.” Și a fost prima dată când am fost speriată, nu mai eram sursa ei de informație. Apoi aveam niște cursuri la televiziune, cu lumea de acolo (nu mai erau studenți). M-au întrebat ceva și eu le-am răspuns. Iar ei au spus: „Dar de unde știți?” „Știu!”. „Nu vă uitați pe calculator?” „Nu.” „Le aveți așa în cap?” „Da.”
Tehnicul acesta care se dezvoltă atât... De la prima generație de studenți și până la ultima au trecut, cum să spun, aproape 100 de ani..., ca telefoanele, calculatoarele, lămpile, televizoarele... Ei numără anii după stadiul tehnologiei. Îmi spuneau: „Nu vă aduceți aminte? Am dat (examen) în timpul ăla când aveam telefoanele alea ca o cărămidă, care erau așa și așa și așa...”