Educaţie şi integrare: La ce bun maestrul, la ce bun discipolul?

Actul educativ se instituie ca o relaţie privilegiată, ca o formă exemplară de mediere inter-subiectivă. Şi asta înseamnă să vorbim, să ne privim, să ne simţim aşa cum suntem sau am vrea să fim. Oricât de sofisticate ar fi medierile (mai ales, cele antrenate de tehnica modernă), cele directe, faţă în faţă nu pot fi eliminate. Mai cu seamă relaţionarea bazată pe oralitate, care în epoca actuală este din ce în ce mai diminuată. Discursul paideic realizat direct, fizic, imediat favorizează omul complet, cu emergenţa gândirii sale vii ce se produce chiar în momentul interacţiunii.

Ceea ce se transmite prin scris sau prin alte suporturi falsifică multe dintre datele problemei, artificializează ceea ce se vrea a spune şi trunchiază comunicarea. În materie de educaţie e de preferat, cu siguranţă, ideea născândă - chiar dacă este imperfectă sau se ajunge cu mare trudă la ea - decât produsul finit, teza compactă, încheiată, bună de pus în vitrină. Oralitatea e mult mai creativă decât scripticul. Vorbind (sau ascultând pe cineva) îţi vin idei, mintea vibrează, sufletul tresaltă, credinţa se deşteaptă. În plus, în interacţiunea directă nu numai minţile se pricep, ci şi fiinţele se percep. Dincolo de intelect şi de ceea ce poate el, mai punem pe tapet şi altceva. Gesticulaţiile, mimica, pantomimica, mişcările trupului, îmbrăcămintea etc. vin cu halouri de semnificaţii ce întregesc ceea ce face mintea sau suplinesc ceea ce nu se poate spune efectiv. Spusul ca şi ne-spusul se împletesc pentru a face să apară ceea ce actorii învăţării aşteaptă unii de la alţii. Experienţa discipolatului, din perspectiva celui care predă, dar şi a celui care învaţă, trebuie să survină la un moment dat, la un anume ceas. Dacă s-a trecut sorocul, aproape că totul este pierdut. Există un timp pentru a preda, există un timp pentru a învăţa. „Pentru orice lucru - ne spune Ecclesiastul - este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer… Vreme este să păstrezi şi vreme să arunci… Vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eccl. 3,1; 6,7). E un mare noroc să-ţi iasă în cale cine şi când trebuie. E o mare şansă să poţi spune ceea ce ai de zis. E o mare fericire să primeşti tocmai ce cauţi. Întâlnirile de acest tip sunt extrem de rare. Poate că fiul risipitor, spunea cândva Constantin Noica, nu ar fi plecat întru aflare de sine dacă şi-ar fi găsit magistrul mai devreme, iar fratele fiului risipitor ar fi plecat întru descoperirea lui dacă ar fi avut parte până atunci de aşa ceva. Iar tatăl, credem noi, nu ar fi fost pus în situaţia unei dureroase - dar necesare - lecţii. Experienţa învăţării este intrinsec legată de temporalitate pentru că ea survine în timp, presupune o anumită perioadă de formare, iar consecinţele ei se vor evidenţia în vremea ce va să vină. În orice persoană care învaţă se trezesc abilităţi care ţin şi de magistru, şi de discipol. Ca să ajungem la cunoaştere şi să întrupăm valori, trebuie să devenim, în acelaşi timp, propriul nostru magistru şi propriul nostru discipol, prin contrabalansare şi experimentare a ambelor responsabilităţi. Cerinţa de mai sus este valabilă şi pentru cel care predă. O astfel de pendulare ne scoate dintr-un virtual pericol al dependenţei şi al apropierii de adevăr prin delegaţie şi pe spinarea celuilalt. La rigoare, magiştrii „absoluţi” au un efect distrugător asupra discipolilor (pentru că încearcă să le dea „totul”), după cum şi discipolii „exemplari” îi distrug pe maeştri (pentru că acceptă tot ce primesc). Discipolatul autentic presupune ca cei doi să-şi permuteze pe rând rolurile, să se plaseze unul în altul, să practice experienţe ce ţin de celălalt. Prin ce se deosebeşte simplul profesor de un adevărat maestru? Profesorul este cel care-ţi dă cunoaşterea; maestrul este cel care te-ajută s-o cauţi şi s-o foloseşti. Profesorul lucrează cu reţete recurente şi structuri algoritmice ale cunoaşterii; maestrul caută alte drumuri şi defrişează euristic noi probleme. Pedagogul comun are tendinţa de a desfigura realul şi a-l turna în structuri îngheţate, ducând explicaţia până la cele mai mici amănunte şi „până la capăt”; maestrul re-configurează realul în concordanţă cu o forţă dislocantă interioară ce ne face să-l vedem, inocent şi întrebător, ca pentru „prima dată”. Pedagogul explică elevului ceea ce se ştie deja; maestrul cercetează împreună cu discipolul ce-i de făcut cu ceea ce nu ştim. Pedagogul ţi se dă din fragedă pruncie, îl afli în şcoli, în amfiteatre; maestrul îl întâlneşti atunci şi acolo unde nu te-aştepţi. Pedagogul este plin de sine şi de certitudini; maestrul este smerit şi mânat de îndoieli. Iar deosebirile pot continua. Unii consideră că maestrul nu este acolo unde-l cauţi, ci acolo unde îl găseşti. La fel de valabil ar fi şi în ceea ce priveşte discipolul (îţi va fi urmaş nu cine speri, ci acela care îţi fructifică cu adevărat ideile). Cu cât ei se caută mai mult, cu atât se găsesc mai puţin. Actul paideic este înconjurat de numeroase relaţii de indeterminare pe care, oricât de mult am încerca să le cunoaştem, rămân pe mai departe îngropate, ca şi cele referitoare la actul creaţiei, în propriul lor mister. În final, ne punem întrebarea la ce bun maestrul, la ce bun discipolul? De ce acordăm atâta atenţie raportului dintre ei? Iată un posibil răspuns: pentru că, relaţia dintre cei doi constituie „cureaua de transmisie” a ceea ce are mai bun omenirea - cultura, spiritul ei. Pentru că, în învăţare - ca şi în viaţă - avem nevoie unii de alţii. Pentru că, altfel, am lua-o mereu de la început sau am orbecăi pe drumuri străine. Pentru că, altminteri, nu am vedea calea spre alţii sau spre noi înşine. Pentru că, nu am şti cine suntem şi încotro mergem. Pentru că - în fine - nu am mai fi oameni.