Ein Karem, patria Sfântului Ioan Botezătorul

Printre locurile importante din apropierea cetății Ierusalimului se află și localitatea în care a văzut lumina zilei cel mai mare dintre cei născuți din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul.

Semnificația toponimului Ein Karem este izvorul îmbelșugat sau izvorul viei, izvorul Karemului.

Aflat la o depărtare de 8 km de Ierusalim, locul este deosebit de frumos și dăruit de Dumnezeu cu un farmec aparte. Situată în munții Iudeei, localitatea surprinde prin peisaj, o spectaculoasă îmbinare de piatră, arbori seculari, mulțime de flori, dar mai ales prin pacea de care se împărtășesc, într-un chip deosebit, cei care ajung acolo.

Satul, care la jumătatea secolului al 20-lea număra aproximativ 300 de creştini, este cunoscut din vremea lui Iosua, care a repartizat Karemul tribului lui Iuda: Maarat, Bet-Anot şi Eltecon: şase cetăţi cu satele lor. Tecoa, Efrata sau Be­tleemul, Peor, Etam, Culon, Tatam, Sores, Carem, Galem, Betir şi Manah: unsprezece cetăţi cu satele lor (Iosua 15, 59).

În această străveche localitate își duceau viața doi oameni drepți și temători de Dumnezeu, Zaharia și Elisabeta, care nu aveau copii, dar care nu au încetat a-L ruga pe Dumnezeu să le ofere, măcar la bătrânețe, un dar care să schimbe atitudinea ostilă a concetăţenilor faţă de ei, atitudine tipică oamenilor acelor vremuri față de familiile ce nu aveau urmași.

Evanghelia după Sfântul Luca, în capitolul 1, 5-22, ne spune cum preotul Zaharia, în vremea când slujea la Templu, a avut o vedenie, iar îngerul Domnului i-a spus că va avea un fiu, căruia îi va pune numele Ioan. Necrezând aceasta, a rămas mut până în ziua când s-a născut cel prezis de înger. Atunci a cerut o tăbliță pentru a scrie numele, așa cum ne relatează Evanghelia: Era în zilele lui Irod, regele Iudeei, un preot cu numele Zaharia din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi îna­intea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el, iar îngerul a zis către el: «Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan». Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a văzut vedenie în templu; şi el le făcea semne şi a rămas mut.

Preotul Zaharia, urmaș al lui Aaron, aparținând tribului lui Levi, s-a bucurat de această descoperire, rod al credincioșiei și smereniei lui și al soţiei sale, Elisabeta, care era, de asemenea, temătoare de Dumnezeu și cinstitoare a lucrurilor sfinte.

Înrudită cu Fecioara Maria, familia lui Zaharia și a Elisabetei a primit vizita acesteia când a plecat în grabă spre munți, într-o cetate a lui Iuda, și a rămas împreună cu verișoara ei până la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul: Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta (Luca 1, 39-40).

Descoperirile arheologice care s-au făcut la Eim Karem confirmă că bizantinii au construit, în veacurile 5-7, o biserică închinată Sfintei Elisabeta, iar din Ierusalim, în fiecare an, se făcea un pelerinaj către acest loc, care amintește credința părinților Zaharia și Elisabeta, dar și vizita Sfintei Fecioare Maria în casa lor.

Cruciații au reconstruit bisericile distruse de către arabi sau transformate în hanuri, cum a fost cazul Bisericii Sfântului Ioan Botezătorul, ori au primit altă destinație.

La Ein Karem se păstrează o biserică închinată Înaintemergătorului, unde, sub Altarul principal, câteva trepte de piatră conduc către o grotă, considerată parte din locuința lui Zaharia. Icoanele și cuvintele scrise acolo aduc aminte de descoperirea pe care a avut-o Zaharia și de bucuria simțită de această familie când a primit darul cel negrăit de la Dumnezeu, un prunc care va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit (Luca 1, 15-17).

Actuala Biserică „Sfântul Ioan Botezătorul” a fost edificată pe ruinele unei bazilici bizantine din veacul al 4-lea și se păstrează de la ea mozaicuri aflate în subsolul lăcașului. Inscripția din acest loc, descifrată cu greu în ultima perioadă, arată că ,,aici se află mormintele martirilor Domnului”. În locul minunat al nașterii Sfântului Ioan se află o stea din marmură albă și o icoană care amintește de Botezul Mântuitorului la Iordan, de către Sfântul Ioan, iar în curtea bisericii sunt mai multe prezentări în diferite limbi ale cuvintelor rostite de Dreptul Zaharia la nașterea pruncului Ioan: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său (Luca 1, 68).

În timpul lucrărilor de restaurare au fost descoperite urme ale unei biserici mai vechi și două morminte din epoca romană, care par a fi mormintele unor martiri, unii considerând că în acest loc au fost îngropați o parte dintre pruncii masacrați din porunca lui Irod.

În apropiere au fost descoperite un Altar din epoca bizantină și o veche statuie din marmură, din perioada romană.

În localitatea actuală, (tradiţia creştină leagă) izvorul cu apă rece și curată la care pelerinii se opresc pentru a-și potoli setea de întâlnirea dintre Maria și Elisabeta, acesta fiind același izvor minunat care aduce apă bogată în zonă, chiar și în perioada secetelor și a căldurilor foarte ridicate. El este numit Izvorul Mariei, iar în apropiere se află două biserici suprapuse, pe zidul cărora este scris în diferite limbi imnul Mărește, sufletul meu, pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac (Luca 1, 46-55).

Acest izvor este situat la intersecția drumurilor către cele două biserici, a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și a locului unde a întâmpinat-o Sfânta Elisabeta pe Fecioara Maria. Pe lângă numeroasele vindecări care s-au întâmplat aici, istoria sfântă reține întâlnirea celor două rudenii și, mai ales, că Sfântul Ioan Botezătorul, aflat în pântecele maicii sale, s-a închinat Mântuitorului, săltând de bucurie la întâlnirea dintre cele două sfinte femei.

Biserica de la demisol este păstrată din perioada bizantină, deasupra ei construindu-se o biserică nouă de către cruciați. Ulterior, locul a fost distrus de către arabi, iar biserica a fost transformată într-o locuință pentru aceștia. Cripta sau biserica de jos este închinată Sfintei Elisabeta, iar în interior se află o fântână care exista și în vechea biserică. De asemenea, într-o nișă, se păstrează piatra după care, conform tradiției apocrife, Elisabeta l-ar fi ascuns pe pruncul Ioan, în timp ce soldații trimiși din porunca crudă a lui Irod căutau pruncii pentru a-i omorî.

În localitatea Ein Karem se mai află și alte câteva biserici și mănăstiri, între care o biserică ortodoxă greacă, o cunoscută mănăstire rusească, de călugărițe, care are și o preafrumoasă biserică nouă, de mari dimensiuni, dar și Mănăstirea Notre Dame de Sion, unde se află înmormântat întemeietorul acestei congregații, fondată în anul 1843.

Orașul constituie unul dintre cele mai importante locuri legate de istoria Țării Sfinte. După tradiție, știm că acolo locuiau marii preoți ai Templului din Ierusalim. În timpul săptămânii lor de slujire, aceștia se aflau la Ierusalim și locuiau în vecinătatea Templului, iar în restul timpului, la Ein Karem, loc deosebit de frumos și liniștit, care constituia pe atunci o adevărată oază de rugăciune și tihnă pentru cei care slujeau Domnului. În apropiere se află mai multe locuri care vorbesc despre copilăria și tinerețea Sfântului Ioan Botezătorul, care a trăit în pustie până la arătarea sa către Israel, după ce a rămas singur în urma uciderii tatălui său, Zaharia, din porunca regelui Irod, dar și a morții bătrânei sale mame.

Mănăstirile din apropiere actualizează nevoința și trăirile înalte ale Sfântului Ioan Botezătorul, care s-a învrednicit să fie prietenul Mirelui, a pregătit calea și s-a învrednicit să-L boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.

Nu prea departe de satul natal al Sfântului Ioan Botezătorul se află un loc pietros, cu puțină vegetație, numit pustiul Sfântului Ioan Botezătorul, unde tradiția spune că Sfântul Ioan a viețuit până la vârsta de 30 de ani, când și-a început misiunea, mergând în pustiul din preajma râului Iordan.

Tradiția locală aminteşte că în același loc și-a încheiat zilele și iubitoarea de Dumnezeu, mama slăvitului proroc, Elisabeta, după ce a primit darul unui asemenea prunc, în urma nenumăratelor rugăciuni înălțate către Dumnezeu.

Am vizitat, de multe ori, acest loc unde s-au așezat, în ultima perioadă, câțiva călugări nevoitori. Într-o ordine desăvârșită, în mica biserică din preajma peșterii unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul, se săvârșesc, în fiecare zi, sfintele slujbe, cu o bună rânduială monahală, care ne îndeamnă la rugăciune și înalte trăiri.

Printre pietrele ținutului muntos al Iudeei, amintit în Sfintele Evanghelii, monahii au plantat multe flori și arbori ornamentali, care au transformat locul într-o preafrumoasă grădină care ne îndeamnă să cugetăm la nostalgia Paradisului pierdut.