Elevii de ieri și de azi

Dascălul, prin vocația sa, are privilegiul de a mai rămâne puțin copil până la sfârșitul misiunii pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o! Interacțiunea frecventă cu copiii, în cadrul orelor de curs și activităților extrașcolare, îi conferă păstrarea unei inocențe în atitudine. Demnitatea de dascăl sau profesor este una dintre cele mai mari, deoarece formează generații, cultivă cunoștințele folositoare întregii vieți, dar modelează și caractere.

Adeseori, pe profesor îl cuprind sentimente de iubire, bucurie și mul­țumire sufletească atunci când, peste timp, întâlnește foști elevi, deveniți adulți, lucrând în diferite domenii de activitate, care îl recunosc de la primul schimb de priviri. Bucuria reîntâlnirii vorbește de la sine despre locul pe care profesorul îl ocupă în inima fostului discipol.

Îmi amintesc de perioada în care eram elevă într-o localitate de provincie, undeva în sudul țării, în lunca Argeșului, și pășeam pe treptele școlii primare, plină de bucurie. Îmi regăseam foștii colegi de grădiniță, cu care începeam clasa I. În aceeași măsură, doamna în­vățătoare era năpădită de emoții, pentru că începea comuniunea cu o nouă generație de elevi dornici de cunoaștere, dar, în același timp, timizi, pentru că veneau din familii simple, de oameni muncitori ai pământului. Frumusețea și nevino­văția acestora se citeau pe chipurile lor senine. Pregătiți pentru o nouă etapă din viața lor, se lăsau întru totul călăuziți de cunoașterea și dragostea doamnei învățătoare, „mama de la școală”. În toate activitățile, atât cele de învățare, cât și cele extrașcolare, era o atmosferă de liniște, de bună cuviin­ță, elevii erau foarte atenți la îndrumările doamnei învăță­toare și cu toții se întreceau în a fi cei mai ascultători.

Deși ne aflam în plin regim totalitar, cu foarte mulți elevi din clasă, atât fete, cât și băieți, ne întâlneam în biserica satului cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, în duminici, când participam la Sfânta Liturghie. Și acum parcă simt bucuria cu care cântam împreună „Sfinte Dumnezeule”.

Alături de părintele din sat, cântam cântecele ce vesteau Nașterea Domnului și mergeam însoțiți de dânsul pe la casele sătenilor, cu colindatul. Alteori, cu prilejul Sfintelor Paști, unii dintre noi eram prezenți pentru a ajuta la cură­țenia din biserică, împodobeam icoanele cu flori de primăvară, iar alți copii așezau florile cu multă evlavie pe Sfântul Epitaf. Mămicile noastre erau alături de noi și se bucurau văzându-ne cu câtă dragoste ajutam la împodobirea bisericii. Cele mai plăcute momente din acele zile erau trecerea pe sub Sfântul Epitaf și cântarea Prohodului, iar la sfârșitul slujbei din Vinerea Mare așteptam răbdători să primim flori de la părintele. Pregătindu-ne pentru noaptea Sfintei Învieri, când ne împăr­tășeam, ne străduiam să fim mai cuminți, mai ascultători și să nu îi supărăm pe părinți. Frumu­sețea nopții de Înviere din perioada copilăriei, a cântărilor duhovnicești „Hristos a Înviat!” și „Îngerul a strigat”, lumânările aprinse care luminau întreaga biserică și împrejurimile mi-au rămas adânc întipărite în suflet, totul parcă se întâmpla ieri.

În epoca modernă

Frumoasă și liniștită, copilăria anilor 1980 s-a derulat într-un cadru aparte. Deși nu erau mijloace audio și video cu care elevii s-ar fi putut delecta, aceștia mergeau frecvent la biblioteca școlii, în excursii la obiective istorice, culturale și religioase, vizitau muzee. Întâlnirile cu ceilalți copii la joacă, la săniuș aveau un farmec deosebit. De multe ori, părinții ne luau în vacanțe la munca câmpului, însă, în toate aceste momente, blân­dețea, respectul, deschiderea sufletească a unora față de ceilalți erau prezente în viața noastră de copii de la țară. Nu ne lipsea nimic pentru că ne era îndestulător ceea ce primeam de la părinți.

Anii de școală primară s-au scurs, de la doamna învățătoare am trecut la domnii profesori. În această perioadă, copiii au descoperit laboratoarele din cadrul școlii. Legătura dintre ei a devenit mai solidă cu trecerea timpului, se pregăteau pentru concursuri, olimpiade. Provocările erau limitate pentru elevii din vremea aceea. Erau doar plimbări în aer liber, jocuri, câteva excursii sau tabere, însă elevii aveau un aer de blândețe, de bună cuviință, respect și iubire pentru cadrele didactice.

Democrația anilor 1990 a adus mai multă libertate în manifestări, exprimare și gândire, iar, în scurt timp, au apărut și tentațiile, pe care le regăsim și astăzi, din partea tehnologiei, când jocurile pe calculator și telefoanele au început să răpească din timpul care ar fi putut fi consacrat studiului, medi­tației și apropierii de Dumnezeu. Totodată, multitudinea canalelor de televiziune, precum și muzica de slabă calitate s-au dovedit a fi piedici în procesul de îmbogățire a vocabularului și a culturii pentru cei care le-au consumat conținu­turile fără discernământ.

Elevii de astăzi pot învăța în școli foarte moderne, sălile de clasă sunt adesea dotate, chiar și în provincie, corespunzător din punctul de vedere al resurselor tehnologice, atât profesorii, cât și elevii având totul la îndemână. Elevii tind în prezent să nu mai învețe lecțiile ca odinioară, cititul și conspectul lăsând locul unui referat sau unei prezentări PowerPoint. Cu ani în urmă, pentru a se realiza astfel de proiecte era nevoie de foarte multă muncă, resursele erau limitate, elevii erau nevoiți să improvizeze, apelau de multe ori la decuparea din reviste și ziare - puține la număr, a materialelor necesare, în timp ce acum totul se rezolvă rapid cu ajutorul unui calculator și al unei imprimante.

Adeseori, stând de vorbă cu elevii din școala unde predau și povestindu-le despre elevii din vremea mea, dar și din primii ani de după 1989, mulți se socotesc astăzi privilegiați că pot învăța în astfel de condiții, considerându-i nedrep­tățiți pe cei care nu au beneficiat de acestea. O fetiță din clasa a VI-a mărturisea că nu crede că ar fi putut învăța în perioada aceea și că este foarte bucuroasă că s-a născut într-o epocă modernă.

Adaptate nevoilor societății actuale, aflate într-o continuă dezvoltare, plusurile pe care învăță­mântul zilelor noastre le aduce sunt remarcabile: școlile sunt moderne, dotate cu săli de clasă, cabinete, laboratoare curate, igienizate, cu mobilier nou, fiind pusă la dispoziția profesorilor aparatura necesară realizării unor lecții interactive, care să îmbine mijloacele clasice de predare cu cele moderne. De asemenea, în București, dar și în provincie, Ministerul Educației asigură desfășu­rarea programului complementar „Școală după școa­lă”, în cadrul căruia elevii de gimnaziu pot rămâne în continuarea orelor de curs, în siguranță, sub asistența cadrelor didactice de diferite discipline, pentru a face temele, a învăța, a beneficia de activități extrașcolare, fiindu-le oferită și masa de prânz.

Totodată, sunt și elevi care și-ar fi dorit să învețe în timpurile de odinioară, când lumea era mai bună, elevii mai cuminți, mai respec­tuoși, când se punea mai mult preț pe adevăratele valori, când rela­țiile dintre oameni erau mai strânse, căci viața societății se desfășura viu, dincolo de spațiul virtual atât de prezent în viețile tinerilor de astăzi. Beneficiile utilizării tehnologiei în viața elevilor nu pot exista fără o bună îndrumare din partea adulților (părinți, profesori) pentru un consum echilibrat. Prin urmare, în lipsa acestui control, mulți copii sunt dezorientați, pierduți în capcanele internetului.

Roata timpului se învârte necontenit, astfel că noi, elevii de ieri, suntem profesorii de astăzi, care îi îndrumăm pe copiii de acum în dobândirea tainelor cunoașterii, cum și noi, la rândul nostru, am fost călăuziți pe acest drum. Este important ca scopul educațional să fie atins, elevii să parcurgă programele școlare stabilite, să capete o cultură generală bogată, să devină oameni de nădejde pentru societate, să se realizeze atât profesional, cât și civic și social. Acestea se pot realiza păstrând permanent legătura între Biserică, școală și familie.

Indiferent de perioadă, elevul ideal este cel care își cunoaște menirea de învățăcel, care parcurge toate etapele de studiu, în vederea formării intelectuale și duhov­ni­cești, împletind dragostea de în­vățătură cu respectul, buna cuviin­ță față de profesori cu solidaritatea și empatia față de colegi.