„Eminescu a fost înţeles de foarte puţini dintre cei care i-au fost aproape“

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi; Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii.“ Nu e dificil de recunoscut. Sunt versurile poeziei „Odă în metru antic“, de Mihai Eminescu. Astăzi se împlinesc 159 de ani de la naşterea acestuia.

Totodată, în 2009 (15 iunie) se împlinesc şi 120 de ani de la moartea poetului nostru naţional. „Un zâmbet blând şi adânc melancolic, cu aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare; vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; de o abstinenţă de pustnic; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om!“ Acesta este portretul pe care îl face Caragiale lui Eminescu. Despre tipărirea integralei marelui poet, care s-a remarcat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu doar ca liric, despre modul în care Eminescu a lucrat ca jurnalist şi traducător, despre cum a privit viaţa politică din vremea sa şi istoria poporului român am stat de vorbă cu Dumitru Vatamaniuc, academicianul care şi-a dedicat viaţa studierii şi editării întregii opere a lui Eminescu. Domnule academician, în ce stadiu se află actualmente editarea scrierilor eminesciene? Avem astăzi în faţă opera integrală a lui Eminescu, editată în 16 volume. Prima problemă este că Eminescu continuă să fie văzut şi astăzi mai ales ca poet, lăsând deoparte celelalte laturi ale personalităţii sale culturale: dramaturgia, publicistica, proza şi traducerile pe care le-a lăsat. Acest fapt este explicabil pentru că el intră în literatura română mai întâi prin poeziile publicate la început în „Convorbiri Literare“, de unde au fost adunate şi tipărite într-un volum de către Titu Maiorescu în 1883. Acesta nu a introdus totuşi în ediţia lui ceea ce Eminescu a compus înainte de apariţia sa în „Convorbiri Literare“. Meritul pentru completarea acestui sector aparţine lui Perpessicius, care, inaugurând ediţia academică integrală Eminescu începând cu 1939, a pus în primele volume poezia. Cum a continuat munca în anii comunismului? Perpessicius, între 1939-1963, a editat şase volume care cuprind poezia lui Eminescu şi literatura populară. Era de la sine înţeles că un singur om nu poate duce la capăt munca de editare a întregii opere eminesciene. El a stabilit o metodă pe care am preluat-o şi noi, „familia de texte“, adică în jurul textului publicat a fost adunat tot ceea ce avea legătură cu acest text. Cum acestea erau îm-prăştiate în mai multe manuscrise, Perpessicius le-a adunat în volum. Dar lucrurile nu erau terminate. Rămâneau nepublicate proza, dramaturgia, publicistica şi traducerile făcute de Eminescu, material care aduna alte 10 volume. În 1963, când el a părăsit „şantierul“ ediţiei naţionale, cum îi plăcea să numească munca sa, Perpessicius a adresat o scrisoare deschisă editorului din anul 2000, în care spune că o viaţă de om nu ajunge să cuprindă întreaga operă a lui Eminescu, exprimându-şi îndoiala că atunci integrala Eminescu va fi definitivată. Au trecut 10 ani fără să se mai lucreze asupra acestui proiect. S-a reluat munca cu un grup de cercetători sub coordonarea mea. Pot să spun că a fost foarte greu. Nu exista tehnica din ziua de azi. Toate textele din cele 10 volume au fost copiate de mână. În 1977 s-a publicat proza, publicistica, mai multe volume. Ajunsesem la volumul 15, care trebuia să cuprindă traducerile din manuscrisele lui Eminescu, texte germane, note de curs. În 1993 a fost încheiată această muncă începută de Maiorescu, continuată de Perpessicius şi definitivată mulţi ani mai târziu. Deşi Eminescu vorbeşte într-un articol că „socialismul şi comunismul sunt cea mai mare nenorocire pentru existenţa unui popor, fiindcă îi distruge cultura acestuia şi îl întoarce în primitivism“, am reuşit să publicăm acest text în perioada ceauşistă. Personalitatea lui Eminescu în dramaturgie şi publicistică Care a fost abordarea lui Eminescu în poezie? În poezie, Eminescu a dezvoltat două direcţii: lirica de dragoste şi lirica patriotică, dar altfel decât cea la care ne gândim noi astăzi. De pildă, Mircea cel Bătrân apare în „Scrisoarea III“, dar acolo nu este evocarea lui ca persoană singulară, ci ca simbol istoric. Mircea este întruchiparea istoriei poporului român, el reprezintă neamul românesc. În ceea ce priveşte lirica de dragoste, se pune o singură întrebare: cât de profundă şi de sinceră este ea. Pentru că a vorbi despre dragoste este una, iar a trăi şi a scrie despre ceea ce ai simţit este alta. Atunci când îl citim pe Eminescu, ne dăm seama că nu minte. Lirica patriotică înfăţişează în haina poetică ceea ce redactorul de la ziarul „Timpul“ scria în articolele sale politice. Biserica şi Armata, cele două instituţii cărora Eminescu le-a acordat respectul său Care erau cauzele nepublicării acestor articole? În primul rând, era chestiunea Basarabia. Eminescu avea un studiu foarte întins despre Basarabia, în care se afirma răspicat că ea este pământ românesc. În al doilea rând, era problema evreiască, interpretată greşit de cei mai mulţi. Eminescu nu a fost rasist, ci, în articolele sale, se referă strict la probleme economice, câţi cârciumari evrei erau în Ţările Române, ce făceau ei… În publicistică, Eminescu a abordat mai multe subiecte. A vorbit despre natura statului, unde el şi-a însuşit opinia neamţului Constantin Frantz, istoric şi publicist german. Acesta spunea că statul este un produs natural. Opus viziunii franceze, care socotea statul o convenţie, o înţelegere între oameni, Eminescu are o teorie personală interesantă în această privinţă. După el, statul are un corp, care este teritoriul locuit de un popor. Deci, în cazul României, corpul ei nu este doar Muntenia, Moldova, ci şi Basarabia, Transilvania şi Bucovina. Eminescu are, aşadar, viziunea statului unitar român din 1918. Sufletul statului îl constituie poporul, iar aici Eminescu elogiază ţărănimea. Aceasta este la baza originii poporului român, ea este creatoare de limbă şi cea care deţine totalitatea tradiţiilor. Statul are nevoie şi de un cap conducător. Capul statului pentru el sunt Matei Basarab, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, adică personalităţi de primă mărime din viaţa poporului român. Numai dacă acest cap este luminat, statul progresează. Eminescu nu a atacat niciodată capul statului. Faţă de Cuza a avut un respect deosebit şi doar pe Carol I l-a ironizat puţin, spunându-i „Carol Îngăduitorul“, pentru că nu şi-a folosit prerogativele sale pentru a pune ordine în viaţa politică. În schimb, Eminescu a fost un critic aspru al administraţiei de stat, începând cu Primăria şi terminând cu Parlamentul. Doar două instituţii sunt cele cărora Eminescu le-a acordat respectul său: Biserica şi Armata. Acestea nu au format niciodată obiectul criticii lui. Biserica, pe care o socotea „maica neamului românesc“, era apreciată atât pentru mesajul şi misiunea ei religioasă, cât şi pentru faptul de a fi conducătoare în lupta de dobândire a demnităţii naţionale, mai ales în Transilvania şi în Bucovina. „Cântecul lui pentru Maica Domnului este o confesiune personală“ Există motive creştine în opera lui Eminescu? Putem spune că a fost un om pătruns de fiorul credinţei? Aici sunt mai multe de spus. Putem vorbi despre practica religioasă care nu poate fi urmărită cu constanţă la el. Ce ştim este că, pentru el, religia avea un înţeles foarte înalt. Ea constituia un semn al spiritualităţii omului, lucrul prin care omul depăşeşte istoria, timpul. Deşi nu se opreşte în poeziile sale doar la creştinism, motivele din celelalte religii, budismul bunăoară, sunt folosite în ceea ce ele surprind adevărat din destinul uman: caracterul efemer al vieţii pământeşti, iluzia că am fi cineva… Aceste teme religioase sunt folosite în poezie doar pentru a fi mai atrăgătoare sau reprezintă convingeri personale ale poetului? Nu. Cântecul lui pentru Maica Domnului nu este o figură de stil. Vine din interiorul lui. Este o confesiune personală, o descărcare sufletească sinceră, nu un lucru citit undeva sau învăţat. A fost un om înţeles în epocă prin ceea ce a scris? Eminescu a fost înţeles de foarte puţini dintre cei care i-au fost aproape. Prin atitudinea lui critică împotriva administraţiei şi a politicii vremii, el şi-a creat mulţi duşmani. A fost un caracter intransigent, neîncovoiat. A luptat de unul singur. Nu avea nimeni cum să-l determine să facă concesii. El nu avea familie, părinţii şi surorile lui erau nişte ţărani din munţii Bucovinei, fără relevanţă. Nu putea fi şantajat. Prin orientare el era conservator, deşi nu era membru de partid. Eminescu a combătut pe C. A. Rosetti, care spunea că statul este o convenţie între oameni. Nu s-a comportat la fel faţă de Brătianu, deşi era şeful liberalilor, criticaţi acerb de Eminescu. Pentru că el era orientat către ţară, către pământul românesc. Când a fost atacat Brătianu, primul care l-a apărat a fost Eminescu. Atunci când cele două partide au făcut înţelegeri politice, publicistul de la „Timpul“ a criticat ambele părţi, spunând: „Ce suntem noi, saltimbanci de bâlci, să schimbăm ideile precum cămăşile sau cizmele?“. Acest material nu a fost publicat în presa timpului, dar a apărut în integrala Eminescu editată de mine. A fost un spirit independent faţă de politica românească. Pentru că era incomod mai-marilor zilei, trebuia să fie scos din viaţa civilă într-un mod elegant. Şi s-a reuşit acest lucru cu înscenarea unei boli pe care Eminescu nu o avea. „În poezie, Eminescu este creatorul limbii române“ Unor critici care spuneau că despre momentul Eminescu în poezia românească trebuie să vorbim că este unul depăşit, Grigore Vieru le replica: „La Eminescu abia dacă se poate ajunge. Să-l depăşim în nici un caz“. Este opera eminesciană una depăşită? În poezie, Eminescu este creatorul limbii române şi cel care a atins lucruri fundamentale pentru destinul general uman. A veni astăzi şi a spune că Eminescu este depăşit mi se pare o absurditate. Aş fi de acord cu acest lucru dacă vreunul dintre contemporanii noştri ar putea realiza o operă măcar egală cu cea a poetului născut la Ipoteşti. Numai atunci vom vorbi despre Eminescu la timpul trecut. Dar, deocamdată, acest moment nu a sosit. Dacă privim comparativ, în literatura germană au existat scriitori importanţi care au trăit după Goethe. Cu toate acestea, pentru nemţi, Goethe reprezintă un reper capital. La fel se întâmplă şi în literatura italiană care se reîntoarce ca la un părinte al ei la Dante. Nu putem spune că Eminescu a atins toate temele care ar putea fi exploatate în poezie. Însă motivele esenţiale au fost abordate în lirica de dragoste şi cea patriotică, în dramaturgie şi în publicistică, încât cei care vin după el găsesc un teren secat, epuizat. Trebuie să fii foarte inspirat ca din aceleaşi teme să scoţi ceva nou. Eminescu a avut duşmani în breasla poeţilor? Ar fi disputa cu Macedonski. Macedonski nu avea legătură cu poporul român. Era sârb la origine. Fără îndoială, un poet talentat, dar pentru că familia lui Macedonski a făcut parte din complotul care l-a înlăturat de la domnie pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul stimat în mod deosebit de Eminescu, între cei doi a apărut conflictul. Apoi Eminescu nu putea suporta aroganţa. Or, la o reuniune a lui Maiorescu, Macedonski, plin de sine, a recitat câteva din poeziile sale, lucru care l-a deranjat pe poetul de la Ipoteşti. „Eminescu intuia în Creangă geniul ţăranului român“ Dar prietenii a legat Eminescu la Junimea? Cine l-a preţuit dintre cei care erau acolo? Doi au fost cei de care poetul nepereche s-a simţit mai apropiat: Slavici, dar mai cu seamă Ion Creangă. Eminescu intuia în Creangă geniul ţăranului român pe care l-a avut foarte aproape sufletului lui. La Slavici a stat în gazdă, până când, profitând de plecarea acestuia la Viena, prima soţie a scriitorului transilvănean, care nu îl putea suferi pe Eminescu, l-a dat afară din casă. Maiorescu şi ceilalţi membri din cercul Junimii erau nişte aristocraţi, intelectuali de formaţie. Eminescu, deşi era bineînţeles un spirit rafinat, cu o cultură solidă, cunoscător de istorie, filosofie, limbi clasice şi moderne, a stat între ei, dar legături sufleteşti nu a putut avea. Aşa că prietenii a legat doar cu Ioan Slavici şi cu Creangă. Slavici era transilvănean, iar ascendenţii lui Eminescu au fost transilvăneni. Casa Eminovici se trăgea din Blaj. Cercetările pe care le-am făcut acolo dovedesc că Petre Eminovici, un străbunic al lui Mihai, a plecat din Transilvania în Bucovina din cauza obligaţiilor iobăgeşti, a temerii de a fi luat la armată, fiindcă atunci când intrai în armată, te ţineau 10 ani cel puţin. Un alt motiv era legat de persecuţia religioasă a ortodocşilor de peste munţi. Mulţi transilvăneni au trecut în Bucovina la jumătatea secolului al XVIII-lea. Fiul lui Petre Eminovici a fost dascăl la biserica din Călineşti de lângă Suceava. Acolo s-a născut tatăl lui Eminescu, Gheorghe, care s-a mutat mai apoi la Botoşani. „Eminescu a vorbit genial despre destinul uman şi soarta poporului român“ Care este cel mai important poem din poezia eminesciană? Putem vorbi despre „Luceafărul“, dar şi „Sonetele“, chiar dacă sunt de mai mică întindere, conţin versuri memorabile. Dar prin motive, prin desfăşurare şi prin sensul unei existenţe descrise pe o bază filosofică, nu teoretică, „Luceafărul“ rămâne o capodoperă nu doar a creaţiei eminesciene, ci şi a liricii româneşti de totdeauna. O altă problemă interesantă ar fi organicitatea corpusului eminescian. Nu se pot face separaţii în opera lui Eminescu. Putem în schimb vorbi despre forme variate de exprimare în diferitele genuri literale abordate de el. Acelaşi suflet, aceeaşi personalitate se manifestă în poezie, în proză, în dramaturgie. Astăzi Eminescu e din ce în ce mai puţin prezent în manualele şcolare. Ce se întâmplă? Acest fapt nu are nici o importanţă în fond. Chiar dacă nu o prezinţi în manual sau în programa şcolară, opera lui Eminescu există ca o realitate care nu poate fi contestată. Pe lângă el, toţi ceilalţi par nişte pigmei care se învârt în jurul unui mare monument. Eminescu rămâne neclintit. Pentru că el are o operă, el a vorbit genial despre destinul uman şi soarta poporului român. Ce mă întristează este însă altceva. Nu am aflat ca nemţii să vorbească urât de Goethe sau italienii de Dante. Pentru noi, românii, denigrarea lui Eminescu este o mare scădere. Dacă nu vom învăţa să ne respectăm valorile, vom fi pierduţi. Varză putem cumpăra de la unguri şi petrol putem lua de la ruşi, dar cultură românească nu ne va împrumuta nimeni. În faţa globalizării, fiecare popor rezistă cu ceea ce are propriu, cultura lui. De aceea trebuie să păstrăm şi să cultivăm ce avem valoros. ▲ Facsimilarea manuscriselor eminesciene Volumele XV-XX din seria Manuscriselor facsimilate ale lui Mihai Eminescu vor fi lansate, astăzi, în Aula Academiei Române, la împlinirea a 159 de ani de la naşterea poetului. Manuscrisele lui Eminescu, păstrate de Titu Maiorescu într-o celebră ladă a poetului şi donate Academiei Române de autorul „Criticelor“ în 1902, au fost legate în 45 de caiete, fără o cronologie strictă şi fără o ordine tematică. „Caietele“ au fost citite, descifrate, valorificate şi reproduse în ediţii succesive timp de un secol de câteva generaţii de eminescologi, de la Perpessicius, George Călinescu, la Dimitrie Vatamaniuc ori Petru Creţia, informează Agerpres. Constantin Noica a iniţiat o adevărată campanie pentru facsimilarea manuscriselor eminesciene. Filosoful român scria, în „Introducere la miracolul eminescian“, că „abia manuscrisele, cu deschiderea lor către universalul culturii şi cel al limbilor, ne-ar arăta concret ce înseamnă împletirea necesară dintre universal şi naţional“. În prezent, starea lor este, potrivit academicianului Eugen Simion, „de o vulnerabilitate maximă“ şi, practic, „nu mai pot fi consultate“. În ianuarie 2005, Academia Română a lansat primul volum al celebrelor Manuscrise facsimilate ale lui Mihai Eminescu, un proiect ambiţios, al cărui prim pas a fost făcut în 1999 de ministrul Culturii de atunci, Ion Caramitru, care a alocat 90.000 de dolari pentru achiziţionarea unui scanner performant, folosit la realizarea volumelor apărute până în prezent.