Eminescu și a sa înmormântare
Pe 17 iunie 1889, în zi de sâmbătă, acum 126 de ani, trupul lui Eminescu a fost acoperit cu pământul reavăn din cimitirul Bellu. În noaptea de 15 spre 16 iunie, joi spre vineri, drumul atât de zbuciumat din scurta‑i viață s‑a sfârșit. Nu intrăm în polemica acuzelor și cauzelor morții poetului. Singur Dumnezeu le știe pe toate și le va judeca după nesfârșita‑I milă și înțelepciune. Neîndoielnic este că nimeni din cei apropiați nu s‑a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și nici un medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S‑a stins în singurătate. Poate că nimeni nu a fost vrednic să‑i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și‑a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor. Singură poezia i‑a fost alături. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s‑au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Unul din catrenele găsite suna așa: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte! La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părinte Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: „teologii români ai vremii nu s‑au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificația ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.
De cu seară, pacientul se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l‑a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată adormi. Ba mai mult, i‑ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de metal prin care‑l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i‑a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea de unde să știe sărmanul curant că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare a poetului.
Dimineața, medicii au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I‑au scos creierul pe care l‑au trimis la Laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan, căci în sicriu capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră care‑i acoperea și o bucată din cândva luminoasa‑i frunte. Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu știm ce a împiedicat oficierea slujbei de Înmormântare imediat după Sfânta Liturghie slujită dimineață în Biserica „Sfântul GheorgheÎ‑Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea „nemuritor și rece” Eminescu. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne, manifestarea tristeții naturii, care a vărsat lacrimi. Totuși, rămâne o taină de ce slujba Pogribaniei s‑a oficiat spre seară, situație neobișnuită în tradiția noastră ortodoxă.
Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiene, străjuiau sicriul acoperit într‑o pânză neagră. Către căpătâi fusese așezat volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba Înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de‑ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că, la finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim-redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „…acela ce zace aici înaintea noastră n‑a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.
După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într‑un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care-l însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentanți de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața universității s‑a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui care era dus către cimitir: „… Şi noi care te‑am iubit şi te‑am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi‑l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.
Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vrând să imite asfințitul celui ce ne‑a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste.
Nu găsesc cuvinte potrivite de încheiere. Las versul eminescian să o facă și să redea o fărâmă din taina clipei:
„Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde‑s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi‑vor pentru mine repaosul de veci”. (Din poezia Despărțire, 1879)