Epidemiile „tăcute” de acum un veac
De trei luni, de când omenirea trece prin pandemia de COVID-19, în spațiul public au apărut, inevitabil, și comparațiile cu alte episoade epidemiologice extinse din istorie. Cel mai des întâlnită trimitere se face la cel de gripă, din anii 1918-1920, care s-a soldat cu milioane de vieți secerate. A fost doar una dintre bolile care aveau să facă ravagii în prima jumătate a veacului trecut, perioadă marcată și de alte epidemii de proporții. De pildă, cea de tifos exantematic din Primul Război Mondial a generat, de asemenea, multă suferință și multe vieți pierdute.
Epidemiologia, ca știință care investighează cauzele și apariția bolilor infecțioase, dar și distribuția acestora pe zone geografice, reține, în ultima sută de ani, numeroase situații critice. Maladiile, indiferent de locul apariției sau de natura lor, au lovit mereu, ba chiar cu o anumită ciclicitate, afectând țări și populații în același ritm violent, indiferent de nivelul de bunăstare sau de calitatea sistemului medical. De altfel, vigilența sistemelor sanitare și răspunsul prompt s-au dovedit, de cele mai multe ori, insuficiente în lupta cu agenți infecțioși noi, imprevizibili prin comportamentul lor asupra marilor mase.
Contagiunea puternică și consecințele devastatoare asupra categoriilor vulnerabile ale virusului SARS-CoV-2 reprezintă un exemplu elocvent din acest punct de vedere. „Pandemiile moderne nu se diferențiază cu nimic faţă de cele ale istoriei îndepărtate a omenirii, deoarece numărul mare de îmbolnăviri, suferința și moartea sunt caracteristicile lor esențiale. Infecția HIV și boala SIDA reprezintă o dovadă că patologia infecțioasă nu poate fi ignorată, indiferent de gradul de civilizație și de nivelul cunoașterii științifice. Mai recent, amenințările determinate de Ebola, Zika și bolile provocate de noile coronavirusuri (SARS, MERS, SARS-CoV-2) reprezintă o temă de reflecție pentru ceea ce credem că reprezentăm noi, ca oameni, în fața imprevizibilului generat de evoluția fenomenelor biologice, într-o continuă schimbare, ca rezultat al luptei pentru supraviețuire”, subliniază prof. univ. dr. Doina Azoicăi.
Gripa din 1918
Datele acestea sunt aproximative, iar statistici pentru curba epidemiologică din regiunile românești de atunci nu se cunosc. „La început de secol, sistemul medical românesc era destul de precar. Nu existau recensăminte medicale sau fișe de evidență a bolnavilor; exista un dispensar la cinci-șase sate, deci la circa 5.000 de locuitori, iar în acele dispensare se găseau doar două lucruri cu care se tratau toate bolile: alcoolul și chinina. Așadar, e foarte greu de refăcut, din punct de vedere istoric, ce s-a întâmplat atunci în regiunile românești”, apreciază conf. univ. dr. Ionuț Nistor, de la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Ce caracteristici a avut, totuși, pandemia de gripă din 1918, din punct de vedere clinic și epidemiologic? Prof. univ. dr. Doina Azoicăi explică: „Gripa «spaniolă» (impropriu numită așa, pentru că presa spaniolă a fost singura care a oferit informații necenzurate despre boală, n.r.) a fost considerată cea mai virulentă formă a acestei boli, afectând grav populația globului la sfârșitul Primului Război Mondial, prin înregistrarea unui număr impresionant de morți, între 50 și 100 de milioane, în numai 18 luni de evoluție. Pandemia a debutat în lagărele de pe coasta europeană a Atlanticului, unde soldații americani, englezi și din coloniile britanice s-au regrupat pentru a se repatria. Prin condițiile de aglomerare, igiena precară și deprecierea imunității generate de foame și lipsuri, boala s-a extins foarte rapid. Aparent fără o legătură cu China, locul din care au apărut tulpinile pandemice de virus gripal, virusul A(H1N1), cel care a provocat gripa din 1918, a avut originea tot în zona Asiei, fapt confirmat de studiile de arheologie medicală efectuate recent. Gravitatea acestei forme de gripă a fost certificată de o rată de atac de 40%, fără precedent și deosebit de crescută, cu o mortalitate de 20%. Gripa din 1918 a afectat toate grupele de vârstă, chiar dacă inițial mai vulnerabili au fost tinerii adulți, și s-a manifestat clinic mai ales prin forme severe de pneumonie hemoragică”.
Tifosul exantematic
Din punct de vedere epidemiologic, tifosul din Primul Război Mondial a avut un efect de răspândire în lanț. În sate, de măsuri de igienă, de izolare a bolnavilor și de tratament nici nu putea fi vorba. Iar principalul vector de transmitere a bolii au fost păduchii. „În Primul Război Mondial, armatele și populația din Peninsula Balcanică au avut pierderi considerabile în urma răspândirii bolii. Datele de atunci arată că în Moldova, în perioada 1917-1918, peste 300 de medici, reprezentând 41% din corpul medical de atunci, au pierit în «linia întâi» a acelor evenimente epidemiologice dramatice. Deoarece a fost demonstrat, încă din 1909, de către microbiologul francez Charles Nicolle, că păduchele este principalul vector, în măsurile antiepidemice extinse s-a urmărit, în principal, eliminarea parazitului”, explică prof. univ. dr. Doina Azoicăi.