Epistola către Policarp, episcopul Smirnei

Sfântul Ignatie Teoforul a fost un urmaş demn al Sfinţilor Apostoli, atât prin viaţa sa jertfelnică, cât şi prin lucrarea de misiune pe care a înfăptuit-o. De asemenea, el ne-a lăsat şi o moştenire duhovnicească deosebită în cele şapte scrisori trimise pe vremea când era dus în lanţuri spre Roma, locul muceniciei sale. Deşi toate epistolele au un conţinut bogat, am decis să ne concentrăm doar asupra celei trimise Sfântului Policarp al Smirnei.

Sfaturile duhovniceşti adresate la timpul potrivit au un efect dublu. Orice persoană care primeşte un cuvânt de folos într-un moment nepotrivit nu va putea să se folosească de acesta aşa cum trebuie. Însă Sfântul Ignatie al Antiohiei cunoştea faptul că trimite o scrisoare plină de sfaturi benefice unei persoane însetate de duhovnicie: Sfântul Policarp al Smirnei. Sfaturi duhovniceşti potrivite În perioada respectivă, Policarp avea în jur de 35-40 de ani, el trecând la cele veşnice în jurul anului 155, în timp ce Cuviosul Ignatie şi-a încheiat drumul pământesc în anul 107. De aceea, putem considera această epistolă drept un veritabil testament scris de curajosul episcop al Antiohiei ucenicului său drag, care se afla la Smirna. Încă din debutul epistolei se poate observa acest aspect: "Primind socotinţa ta în Dumnezeu rezemată ca pe o stâncă neclintită, Îl preaslăvesc pentru că m-am învrednicit de faţa ta cea nepătată, de care fie să mă bucur pururea în Domnul. Te rog în harul în care eşti îmbrăcat să adaugi la alergarea ta şi să-i îndemni pe toţi să se mântuiască. Apără-ţi locul cu toată grija trupească şi duhovnicească. Poartă de grijă de unire, decât care nimic nu e mai bun. Poartă-i pe toţi, cum şi Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe toţi în iubire precum şi faci" (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, episcopul Smirnei, în: "Canonul Ortodoxiei", vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 457). Sfântul Ignatie Teoforul se bucura de bunul renume al Sfântului Policarp, ştiind că aceasta îi va urma lucrarea duhovnicească şi că nu se va opri chiar dacă va trebui să plătească acest lucru cu propria viaţă. Încă de la început, Sfântul Ignatie este preocupat de propovăduirea Sfântului Policarp, îndemnându-l pe acesta să încerce tot ce este omeneşte cu putinţă pentru a păstra unirea între creştini şi a nu da curs eventualelor încercări de separare a comunităţilor. Această unitate, aşa cum ştim, se putea efectua doar în jurul centralităţii episcopului. Dacă episcopul reuşea, prin viaţa sa duhovnicească, să îi unească pe credincioşi în jurul său, atunci problemele comunităţii puteau fi depăşite mai uşor. În acelaşi timp, Sfântul Ignatie îi cere Cuviosului Policarp să nu renunţe la viaţa duhovnicească în detrimentul celei administrative. Ambele trebuiau împăcate. "Fă-ţi răgaz pentru rugăciuni neîncetate, cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbeşte cu fiecare cu egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârşit, ca şi Domnul a toate, căci El, spune şScripturaţ, a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre" şIs 53, 4ţ. Şi unde e osteneala mai mare, acolo şi câştigul e mai mare" (Epistola către Policarp, episcopul Smirnei). Rugăciunea reprezintă coloana vertebrală a fiecărei minţi umane. De aceea, Sfântul Ignatie insistă asupra acestui aspect fără nici un fel de răgaz. "Dacă iubeşti nişte învăţăcei, n-ai nici o mulţumire; mai degrabă suportă-i în blândeţe pe cei molipsiţi. Nu orice rană se vindecă cu acelaşi plasture. Accesele violente fă-le să înceteze prin legături înnodate. (...) Timpul îţi cere să te rogi. Căci aşa cum vântul îl ajută pe cârmaci, iar limanurile bune sunt spre salvare pentru corabia lovită de furtună, tot aşa e şi pentru tine dobândirea lui Dumnezeu" (Epistola către Policarp, episcopul Smirnei, p. 457). Rugăciunea este cea care influenţează rezultatul activităţii pastorale. Desigur, cultura bogată, comportamentul elegant şi inteligenţa au un rol important în activitatea pastorală, dar sunt inferioare puterii rugăciunii. Activitatea pastorală Sfântul Ignatie Teoforul continuă epistola cu câteva sfaturi practice. "Văduvele să nu fie cu nepăsare! După Domnul tu să fii îngrijitorul lor. Nimic să nu se facă fără socotinţa ta, nici tu să nu faci ceva fără socotinţa lui Dumnezeu, ceea ce nici nu faci. Fii statornic! Să se facă mai des adunări. Cheamă-i pe toţi după nume. Nu dispreţui sclavii şi sclavele, dar nici ei să nu se îngâmfe, ci să slujească mai mult spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândească de la Dumnezeu o mai bună libertate. Să nu dorească să fie eliberaţi pe cheltuiala comunităţii, ca să fie găsiţi sclavi ai poftei" (p. 457). În privinţa conducerii pastorale, Cuviosul Ignatie recomanda ca episcopul să fie un adevărat lider al comunităţii. El trebuia să decidă care sunt activităţile principale şi nimic nu putea fi îndeplinit fără binecuvântarea sa. De asemenea, Sfântul Ignatie are o poziţie echilibrată faţă de problema sclavilor. El nu îngăduia ca aceştia să fie răscumpăraţi de comunitate. Acest lucru ar fi însemnat o ruină din punct de vedere financiar pentru comunitate. Aspectul cel mai negativ ar fi fost acela că libertatea nu i-ar fi ajutat pe sclavi prea mult, pentru că unii dintre ei se foloseau de numele de creştin pentru a cere o egalitate inexistentă în legislaţia perioadei respective. Căsătorie şi feciorie Ignatie nu se rezumă doar la problemele de natură socială, ci şi la cele cu privire la alegerea unei căi în viaţă. Încă din acea vreme, mulţi creştini se gândeau dacă este mai bine să se căsătorească sau să rămână în feciorie. "Dacă poate cineva să rămână în curăţie spre cinstirea trupului Domnului, să rămână fără laudă de sine. Dacă se va lăuda, va pieri; iar dacă acest lucru va fi cunoscut şi de altcineva afară de episcop, s-a stricat. Cei şi cele care se căsătoresc trebuie să-şi facă unirea cu socotinţa episcopului, ca atunci căsătoria lor să fie potrivit Domnului, iar nu potrivit poftei. Toate să se facă spre cinstirea lui Dumnezeu" (p. 457). Ignatie Teoforul încearcă să precizeze că fecioria nu trebuie să devină un motiv de mândrie. Cel care alege să trăiască singur nu are dreptul de a se lăuda cu acest lucru în faţa creştinilor căsătoriţi. De asemenea, persoanele care se căsătoresc au nevoie de binecuvântarea episcopului, astfel încât unirea lor să fie după voia lui Dumnezeu. Sfaturi pentru comunitate Sfântul Ignatie Teoforul alege să îşi încheie epistola cu câteva sfaturi pentru comunitatea condusă de Cuviosul Policarp. Este conştient că, mai presus de toate, creştinii au nevoie de un mesaj unitar care să arate concordanţa Tradiţiei Bisericii. De aceea, precizează: "Luaţi aminte la episcop, ca şi Dumnezeu să ia aminte la voi. Sufletul mi-l pun pentru cei ce se supun episcopului, prezbiterului şi diaconilor. Fie să am şi eu parte împreună cu ei. Osteniţi-vă unii împreună cu alţii, luptaţi împreună, alergaţi împreună, pătimiţi împreună, sculaţi-vă împreună ca nişte economi, asesori şi servitori ai lui Dumnezeu. Căutaţi să plăceţi Celui ai Cărui soldaţi sunteţi, de la care vi se dă şi solda; nimeni să nu fie găsit dezertor. Botezul vostru să vă rămână drept armă, credinţa drept coif, iubirea drept lance, răbdarea drept armură; faptele să fie depozitele voastre, ca să primiţi plăţile voastre vrednice de Dumnezeu. Fiţi îndelung-răbdători unii cu alţii în răbdare şi Dumnezeu va fi îndelung-răbdător cu voi. Fie să mă bucur de voi pururea" (p. 458). Virtuţile sunt necesare pentru ca fiecare creştin să conştientizeze legătura sa cu ceilalţi creştini şi cu ierarhia sacramentală, iar îndelunga răbdare reprezintă cea mai clară dovadă a iubirii... " Timpul îţi cere să te rogi. Căci aşa cum vântul îl ajută pe cârmaci, iar limanurile bune sunt spre salvare pentru corabia lovită de furtună, tot aşa e şi pentru tine dobândirea lui Dumnezeu." Sfântul Ignatie Teoforul