„Eram în linia 1 şi L-am văzut pe Dumnezeu“

Un articol de: Raluca Brodner - 08 Feb 2013

Vasile Catarici din localitatea Zurbaua, comuna Dragomireşti-Vale, judeţul Ilfov, are 91 de ani. Este unul dintre bătrânii satului, un om înţelept, cu o viaţă de roman. A fost caporal în al Doilea Război Mondial, i-a raportat regelui Mihai pe linia 1, a fost luat prizonier în lagăr la Odesa. Îşi aminteşte în detaliu tot ce i s-a întâmplat în '45, de parcă ar fi fost ieri. Mai presus de toate acestea, dă mărturie că fără Dumnezeu nu ar fi reuşit să se întoarcă viu acasă. „O voce îmi tot spunea ce să fac“, zice nenea Vasile.

Vreme de iarnă blândă, cu zăpadă pe uliţe şi în curţi, fumuri groase ridicate fuior deasupra coşurilor de casă, şi un soare călduţ care mai dezmorţeşte atmosfera. Este o zi ca oricare alta în gospodăria familiei Catarici. Bătrânul casei stă în cămăruţa lui şi aşteaptă ora prânzului să hrănească vitele din grajd. Bucuros de oaspeţi, ne oferă fiecăruia câte un loc cât mai aproape de soba încălzită. Îşi aşază şi el un scaun în faţa maşinii de cusut „Ileana“ şi începe să istorisească, cu voce tare: „Am fost erou în companie, am scos-o de patru ori din încurcătură“.

Limanul Nistrului

Nu aude foarte bine cu o ureche, spune că doctorul i-a găsit înăuntru o schijă de grenadă din război, şi-l mai doare din când în când şoldul pe care l-a călcat o maşină rusească, în rest e mai sănătos şi mai lucid decât unul tânăr.
 
„Era limanul Nistrului lat de 7 km şi din toată compania nu a vrut nimeni să se ducă să studieze adâncimea apei şi m-a trimis sublocotenentul pe mine, vreo 3 km înot. La 2 km jumătate m-au văzut ruşii. Norocul meu că am dat într-o groapă adâncă, făcută de bombă. Era apa limpede de vedeai la doi metri cojile de melci. Şase oameni se tot plimbau pe mal. Am văzut o şalupă la un moment dat. În gândul meu am zis: «Doamne, aici e cazul să pier». O voce în spatele meu îmi spune: «Dacă nu-i păcăleşti prima dată, a doua oară nu mai ai de unde». M-am uitat în dreapta, în stânga, n-am văzut nimic. La un moment dat, au rămas numai doi în şalupă, celălalt a sărit în apă. Când s-au apropiat la 3 km, mi-am spus: «Doamne, încotro s-o iau?» «Bă, în urma lor», îmi zice. Tot Dumnezeu mi-a dat în gând să mă fac că fug spre mal, spre ai noştri. M-am băgat la fund, dar m-am întors. După câteva opintiri pe fundul apei, am auzit motorul venind spre mine. După ce au trecut, am scos şi eu repede capul. Nu m-au observat. Am ajuns în spatele lor. Apa mi-era până la umeri. Ăia doi dădeau roată cu şalupa să mă găsească. Au oprit la un kilometru de mal. După câteva minute, au luat-o drept spre mine. M-am lăsat la fund. Au trecut deasupra mea şi am simţit vârtelniţa apei făcută de motor. M-am ţinut cu unghiile de nisip. I-am lăsat să se ducă departe şi m-am lăsat pe val, că veneau valuri mari de la Marea Neagră. Am ajuns la mal, în sectorul regimentului 38. Am strigat la ăia că sunt român, dar îi informase deja comandatul meu. M-am dus la ei şi le-am zis maiorului şi comandantului că mai mare de un metru jumătate nu e apa“, zice nenea Vasile, cu gesticulaţii largi, de parcă ar fi în mijlocul acţiunii.

Întâlnirea cu regele Mihai

Bravul bătrân îşi aminteşte şi de ziua în care l-a văzut pe regele Mihai: „Eram pe malul limanului, la Marea Neagră. A venit în control pe linia 1. Avea patru, cinci inşi după el. A intrat pe şanţul de comunicaţii. N-a vrut nimeni din toată campania să vorbească cu regele. Era frumos bărbat şi avea o voce, tunet nu alta. Am început să-i raportez, fără să mă uit la dânsul, că nu aveam voie să îl privim: «Majestate, să trăiţi, sunt cutare şi cutare...» La un moment dat, regele a văzut doi porci din ăia de mare (n.r., delfini) că se jucau prin apă, aproape de liman. Îmi zice să-i nimeresc. Am ochit, nu mergea puşca. Ce mi-a dat Dumnezeu în gând: «Majestate, nu-mi vine bine». El a văzut că-mi vine bine, dar dacă nu îmi mergea puşca mitralieră... Trei zile m-a durut capul de necaz. Îmi dădea drumul acasă dacă eu împuşcam delfinii ăia.“

În prinsoarea ruşilor

„Când au venit ruşii la 23 august, eu eram cercetaş pe malul apei şi legătură între regimente. Nu mai aveam treabă cu compania, doar mă duceam să-mi dea parola seara. Mergeam într-o seară să iau parola, mă vede locotenentul şi îmi spune: «Ai parola Petre Petrişor». Ţiu minte ca acuma, că am dat de unul în post care o tot repeta să nu o uite: «Unde te duci tu Petrişor, /La Craiova să mă însor». Când să vin înapoi, o şalupă făcea ture pe apă, dar cu un fum grozav, de nu vedeai om cu om. Am spus patrulei că prin fumul ăla o să vină ruşii, dar nu m-a crezut nici el, nici maiorul. Nu au trecut cinci minute şi aşa a fost“, povesteşte cu avânt veteranul de război. Continuă să vorbească în termeni militari despre manevrele pe care le-a făcut împreună cu grupa sa, inspirat fiind de acelaşi glas pe care l-a auzit când era în Nistru. 
 
„Ce putere aveam eu cu 10 oameni la 300 de ruşi?“, se întreabă şi acum bravul soldat, care a fost prins de ruşi, alături de fraţii de arme, la Ungheni.
 
A încercat să scape, s-a adăpostit într-un lan de porumb, dar a fost călcat de o maşină rusească şi a fost salvat tot de nişte ruşi, care strigau în gura mare: „Predaţi-vă, români, că nu vă facem nimic“. A fost spitalizat la Odesa, într-un buncăr, cu paturi de pământ. „Am dus-o bine acolo, de mâncare vreau să zic. Am nimerit cap în cap cu un francez, prizonier la nemţi, voluntar. Lui nu-i plăcea peşte conservat, îi plăcea lapte, mie nu-mi plăcea lapte şi uite-aşa făceam schimb. M-au băgat în ipsos două săptămâni şi nu m-au mai durut şalele. Mi-a trecut. După ce mi-au luat ipsosul, stăteam într-o zi pe nişte gunoaie. Două fete în alb erau la capul meu. Mă uitam la ele, dar nu atingeau pământul. Eu stăteam şi mă gândeam ce să zic şi m-a podidit plânsul. «Tu de duci acasă, să nu mai plângi. Mă-ta trăieşte, e tare, te aşteaptă, şi fraţii tăi vin acasă», mi-au zis fetele alea. Când m-am întors în â46, aşa a fost. Fetele alea erau două îngere, tot duh sfânt erau, că nu veneau două fete să-mi spună mie ce şi cum. După aceea, m-au băgat în divizia Horea, Cloşca şi Crişan şi m-au trimis la Piteşti.“

Prizonier la Odesa

Într-o dimineaţă, în lagăr, la Odesa, „îmi mirosea a prune cu orez. Aveam nişte oameni bătrâni în grupă cu mine şi întreb pe unul dintre ei: «Bre, nea Letca, miroase a prune?» «Cum, băi, să miroasă? Eu n-am văzut prune în Rusia. Vasile, să ştii că îţi face pomană acasă», îngaimă cu lacrimi nenea Catarici şi adaugă: „Când am venit acasă şi am întrebat-o pe mama, mi-a spus că îmi dăduse un rând de haine de pomană şi mâncare chiar în ziua aia. Ei, oameni buni, cum a venit mirosul de la Bucureşti tocmai la Odesa? Asta nu-i de la Dumnezeu?“

Revelaţie

Veteranul de război spune că nu se teme de nimic. A văzut şi a trăit prea multe în viaţa sa. Multe ar mai fi de scris. Rămâne însă mărturia sa că în linia 1 L-a văzut: „L-am văzut cu brâu alb, ridicat deasupra pământului cam o jumătate de metru. Faţa nu I-o puteam vedea, era împăienjenită, înceţată. Sunt sigur de asta, eram în linia 1 şi L-am văzut pe Dumnezeu“.
 
Sprinten, ne conduce până la poartă şi nu ne lasă până nu-i promitem că o să ne întoarcem: „Mai veniţi, că război mai mare ca acuma, când nu se mai vede om cu om, n-o mai fost“.