Evul Mediu creştin occidental şi islamul

Începând chiar cu secolul al VII-lea d.Hr., arabii musulmani au cucerit mari teritorii din spaţiul Imperiului Roman; e vorba de Siria, Palestina, Egipt şi, în general, Africa de Nord, ajungând până în Pirineii Europei. E adevărat că Hausmeier Karl Martell, de origine francă, a reuşit să blocheze, în 732, înaintarea lor, ba chiar

să-i constrângă să se retragă în urma bătăliei care a avut loc între Tours şi Poitiers; dar Spania a avut nevoie de aproape opt secole până când s-a eliberat definitiv de stăpânirea islamică. După cruciade, Occidentul creştin a manifestat un tot mai mic interes faţă de cunoaşterea islamului; a preferat tot felul de poveşti cu un caracter mai degrabă aventurier, care nu aveau nimic în comun cu realitatea acestei religii. Şi totuşi, în secolul al XI-lea, a apărut deja o primă excepţie, şi anume în persoana papei Grigorie al VII-lea († 1085). În anul 1076, papa îi scria "regelui" musulman al Mauritaniei, care tocmai eliberase câţiva deţinuţi creştini, că atât el, cât şi "regele" musulman cred într-un singur Dumnezeu, chiar dacă Îl mărturisesc într-un mod diferit (Gregor VII, Opera, în: J.-P. Migne, Patrologiae cursus completus, series Latina, vol. 148, Paris, 1878, p. 415 A). De altfel, cuvintele papei despre credinţa comună a musulmanilor şi creştinilor într-un singur Dumnezeu Creator avea să se regăsească mult mai târziu în declaraţia privind islamul, adoptată în cadrul celui de-al Doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965). Cu mult mai bine, Occidentul a început să cunoască islamul de prin secolul al XII-lea, iar acest lucru i se datorează, în principal, lui Petrus Venerabilis († 1156), abatele renumitei Mănăstiri Cluny. Fire absolut conciliantă, după ce a vizitat Spania eliberată de sub stăpânirea islamică, abatele catolic şi-a manifestat ferm convingerea că "erezia lui Mahomed" nu poate fi învinsă decât cu arme spirituale. În consecinţă, n-a făcut altceva decât să scrie despre musulmani. A scris mai întâi o lucrare în cinci volume, intitulată Contra sectam sive haeresim Saracenorum (Împotriva sectei sau ereziei saracinilor). Iar apoi Summa totius haeresis Saracenorum (Învăţătura fundamentală a întregii erezii a saracinilor). În aceasta din urmă tratează mai multe teme: Dumnezeu, Hristos, persoana lui Mahomed, Coranul şi izvoarele sale, învăţătura lui Mahomed, răspândirea islamului etc. Este primul polemist creştin care defineşte islamul nu ca pe o "sectă"; el îi defineşte pe musulmani "păgâni" (paganus aut ethnicos), aşa cum apare consemnat în textul preluat de către Janes Kritzek (Petrus Venerabilis, Summa totius haeresis Saracenorum, în: J. Kritzek, the Venerable and Islam, Princeton, 1964, p. 208). O altă viziune asupra relaţiei cu islamul decât abatele de la Cluny a avut-o însă Bernhard de Clairvaux († 1153). El n-a fost niciodată interesat de dispută teologică cu islamul. Dimpotrivă, a fost adeptul cruciadei împotriva necredincioşilor. În locul Evangheliei şi predicii nonagresive, a preferat o propagandă care, prin efectul de bumerang, avea să aducă Occidentul, atât de obişnuit cu ceea ce înseamnă biruinţa, în pragul îndoielii. Cu toate acestea, în relaţia cu islamul, Occidentul Evului Mediu n-a cunoscut şi manifestat doar adversitate, ci şi admiraţie. Aceasta pentru că, în secolul al XIII-lea, musulmanii s-au remarcat printr-un progres evident în plan ştiinţific şi cultural. Într-un anume fel, au devenit "dascăli" ai Occidentului, chiar şi pentru unii teologi de vârf. Avântul pe care ştiinţa occidentală l-a cunoscut prin scolastica de excepţie a secolului al XIII-lea s-a datorat, în principal, cunoaşterii de către învăţaţii europeni a operelor lui Aristotel prin intermediul traducerilor şi exegezelor arabe şi iudaice. Indiscutabil, în aceeaşi perioadă, au ajuns în Occident inclusiv texte greceşti aparţinând marilor filosofi antici, prin Sicilia şi sudul Italiei. Dar, într-o foarte mare măsură, spusele învăţatului englez Roger Bacon († 1294) rămân valabile: "Întreaga filosofie o avem de la necredincioşi" (R. Bacon. Thesaurus mundi V, Moralis philosophia, ed. E. Massa, Turici, 1953, pars 4, p. 195).