Exerciţii de contemplaţie: Paradoxul limbii române (I)

Aflat la întretăierea unor lumi diferite, marcat de culturi total diferite, teritoriul ţării noastre are o istorie interesantă şi exemplară. Unii au comparat spiritul naţiunii noastre cu o trestie care se îndoaie în vânt, pentru a nu fi dărâmată. Alţii, mai romantici, au văzut în acest popor măreţia unui stejar falnic. Dincolo de toate aceste tribulaţii, ar fi nedrept să nu remarcăm rezistenţa eroică a poporului român, faptul că şi-a păstrat, până acum cel puţin, specificul naţional. Iar această rezistenţă este de admirat şi la nivelul limbii române, care a fost mereu ameninţată cu mutilarea. Paradoxul acestei limbi constă în faptul că, deşi de origine latină, a trebuit să suporte influenţe slave foarte puternice. S-a scris în latină, dar cu caractere chirilice, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ceea ce înseamnă enorm.

Dar să aruncăm o scurtă privire retrospectivă asupra istoriei limbii române, aşa cum reiese ea din studii de specialitate. A existat un element etnic de bază, constituit din specificul daco-get, peste care au venit coloniştii romani, aducând cu ei limba latină, civilizaţia şi cultura romană. Se constată dăinuirea şi convieţuirea elementului dacic în epoca romană, dar se ştie că orice imperiu cuceritor, şi mai ales romanii, şi-au impus limba şi obiceiurile pe teritoriile cucerite. Columna lui Traian este un simbol foarte important. Limba şi cultura romană începuseră să pătrundă în Dacia înainte de cucerirea Daciei cu aproximativ două secole. Latina era limba oficială, cea care înlesnea înţelegerea dintre colonişti şi autohtoni. Factorul militar a jucat un rol foarte important în procesul de romanizare. Limba latină, „vulgară“, era purtată în toate ţinuturile. Un moment deosebit de important s-a consumat în 212, când împăratul roman Caracalla a declarat cetăţeni romani pe toţi locuitorii Daciei. Extensiunea romanizării în nordul Dunării nu s-a limitat la provincia Dacia romană (Banat, Oltenia, Muntenia şi Transilvania), ci s-a extins şi asupra Moldovei de sud-vest şi Munteniei. Un alt rol important în procesul de romanizare l-au avut centrele puternic romanizate din sudul Dunării, care au întreţinut permanent romanitatea nord-dunăreană. Romanizarea nu a încetat o dată cu părăsirea oficială a Daciei de către Aureliu, ci a continuat chiar, intensificându-se prin pătrunderea limbii latine în masele largi rurale. Această populaţie daco-romană de limbă latină a constituit fundamentul în formarea poporului român. Deşi romanii se retrag în sudul Dunării în anul 271, sub presiunea dacilor liberi (carpi) şi a popoarelor migratoare (goţi, huni, gepizi, avari etc.), continuitatea românilor în Dacia a fost dovedită de Grigore Ureche şi Miron Costin, apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi reprezentanţii Şcolii ardelene (secolele XVIII-XIX) şi susţinută de istorici renumiţi, cum sunt Mommsen, Jung, Platsch ş.a. Faptul că structura gramaticală a limbii române este esenţial latină, cât şi faptul că principalele legi fonetice ale limbii române au afectat numai elementele moştenite din limba latină şi nu au acţionat asupra împrumuturilor străine demonstrează că limba română era formată în secolul al-VIII-lea, când intervine influenţa slavă. Este, deci, un paradox influenţa slavă atât de puternică asupra limbii române. Aceste influenţe au devenit posibile datorită condiţiilor istorice şi aşezării geografice a ţării noastre. Slavii, în migraţia lor, şi-au părăsit patria în ramuri masive, ajungând spre apus până la Vistula, spre nord până la Marea Baltică şi spre sud până la Peninsula Balcanică. Slavii spre sud au urmat două direcţii: o parte, trecând prin Moldova, Dobrogea şi Muntenia , şi-au continuat incursiunile, stabilindu-se în sudul Dunării (sec. VI-VII). Aceasta este ramura bulgaro-macedoneană, care a dat naştere, în urma asimilării protobulgarilor (neam de origine turcă), poporului bulgar de astăzi. Cealaltă ramură s-a aşezat în Câmpia Panonică, unii continuând imigrarea spre nord până la Marea Adriatică. Aceste grupuri formează ramura sârbo-croată şi slovenă. Slavii rămaşi pe teritoriul ţării noastre au fost asimilaţi, limbile vorbite de cele două popoare influenţându-se reciproc. „Slavii dacici“ au preluat cuvinte româneşti şi invers. Unii cercetători (Densuşianu, Petrovici) susţin că influenţele lingvistice slavo-române datează din secolele VI-VII. Alţii (Capidan, Puşcariu) demonstrează că elementele slave au început să pătrundă în limba română abia către secolele VIII-IX, iar o a treia categorie de lingvişti ajung cu demonstraţia lor până în secolul X.