Familia creştină şi vocaţia ei în lume
Într-o lume aglomerată, aflată într-o continuă schimbare, în care valorile morale sunt adesea relativizate, familia creştină rămâne una dintre cele mai puternice şi mai fragile instituţii deopotrivă. Puternică prin vocaţia ei divină, prin rolul fundamental în formarea persoanei umane şi în transmiterea credinţei, dar fragilă în faţa presiunilor sociale, economice şi culturale ale prezentului. Acesta este şi motivul pentru care reflecţia asupra importanţei familiei creştine nu este un exerciţiu nostalgic, ci o necesitate actuală.
Familia, în viziunea creştină, nu este doar o structură socială sau un contract civil, ci o comuniune de iubire binecuvântată de Dumnezeu, în care persoana este chemată la desăvârşire. În cadrul familiilor creştine autentice, credinţa nu este predată teoretic, pe hârtie sau, mai nou, pe tabletă, ci se trăieşte concret, zi de zi, prin exemplul părinţilor şi al bunicilor, prin atmosfera casei, prin modul în care sunt întâmpinate bucuriile şi încercările vieţii. De multe ori se constată faptul că familia creştină este supusă unor atacuri subtile sau directe: promovarea individualismului excesiv, minimalizarea rolului părinţilor, răsturnarea valorilor morale, desacralizarea căsătoriei ş.a. Or, în faţa acestor realităţi, vocaţia familiei este aceea de a fi, pe de o parte, un refugiu pentru membrii ei, iar pe de altă parte, un spaţiu de rezistenţă spirituală şi de formare a conştiinţelor.
În familie se nasc primele întrebări despre Dumnezeu, despre bine şi rău, despre sensul vieţii. În familie copiii văd pentru prima dată ce înseamnă rugăciunea spusă cu voce tare sau în tăcere, ce înseamnă iertarea, ce înseamnă respectul faţă de aproapele, ce înseamnă jertfa de sine. Iar istoria Bisericii Universale confirmă acest adevăr prin numeroase exemple, poate cel mai grăitor fiind cel al familiei Sfântului Vasile cel Mare (†379), unul dintre cei mai străluciţi Părinţi ai Bisericii, mare teolog şi apărător al dreptei credinţe. El este rodul unei familii profund ancorate în credinţa creştină, o familie care a oferit Bisericii opt sfinţi. Vasile şi Emilia, părinţii Sfântului Vasile cel Mare, nu au urmărit doar succesul social sau intelectual al copiilor lor, ci mai ales formarea lor morală şi duhovnicească, prin trăirea virtuţilor evanghelice. Casa lor a fost un spaţiu al rugăciunii, al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.
Un rol esenţial l-a avut şi Sfânta Macrina cea Bătrână, bunica Sfântului Vasile cel Mare, care a transmis nepoţilor ei credinţa trăită în vremuri grele de persecuţie, experienţa martiriului şi tradiţia apostolică. Ea a fost, într-un fel, pentru familia ei, memoria vie a suferinţei şi a biruinţei Bisericii.
Ce poate învăţa familia creştină de astăzi din exemplul familiei Sfântului Vasile cel Mare? În primul rând, că educaţia creştină nu se deleagă, ci se trăieşte. Părinţii nu pot cere copiilor ceea ce ei înşişi nu trăiesc. O credinţă transmisă prin constrângere, sau doar prin discurs, rămâne sterilă. Credinţa trăită devine convingătoare şi roditoare. În al doilea rând, se poate învăţa că familia este locul în care vocaţiile se descoperă şi se cultivă. Fără sprijinul familiei, fără un mediu în care să se încurajeze viaţa duhovnicească şi căutarea Adevărului, multe talente rămân nevalorificate.
În concluzie, dacă familia creştină va rămâne ancorată în Hristos, ea va continua să nască nu doar oameni buni, nu doar cetăţeni cinstiţi, ci şi sfinţi.