Familie și casă pentru 13 copii
„Dați lucruri pieritoare și veți primi fericirea veșnică. Miluiți pe cel sărac și chiar dacă veți tăcea la Judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea.” În acest adevăr rostit de Sfântul Ioan Gură de Aur se așază misiunea filantropică a Bisericii. În acest adevăr se zidește și omul care „își arată demnitatea de chip al lui Dumnezeu atunci când concretizează prin fapte iubirea sa pentru aproapele”, cum spune Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei. O asemenea lucrare am cunoscut și noi la Așezământul social „Sfântul Vasile cel Mare” din municipiul Alba Iulia.
În anul 2001, lua ființă în Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia Asociația „Filantropia Ortodoxă Alba Iulia”, care în prezent administrează 94 de servicii sociale (case de tip familial, adăposturi săptămânale, centre educaționale, centre de prevenire a abandonului școlar, centre maternale, centre rezidențiale, centre pentru vârstnici, servicii socio-medicale, adăposturi pentru oamenii străzilor, centre de consiliere a persoanelor cu handicap, servicii de îngrijire la domiciliu, structuri de economie socială etc.) în cele 19 filiale ale sale.
Recent, am vizitat așezământul social, tip casă familială, „Sfântul Vasile cel Mare”, din municipiul Alba Iulia, unde 13 copii și adolescenți trăiesc ceea ce viața le-a refuzat, din motive independente de ei, în propriile familii.
Visuri adolescentine
Adina este elevă în clasa a VII-a și-i place limba română. De aceea vrea să se facă profesoară. Denisa și Corina iubesc desenul și visează să ajungă pictorițe, în timp ce Raul vrea să devină hairstylist, iar Sebastian, ospătar. „Artistul familiei” este Ion, elev la liceul de arte, care atunci când pictează simte că se regăsește. Desenul lui intitulat „Alegerile ceasului înțelept” vorbește despre ceasul al 12-lea, „clipa schimbării vieții”. Adică momentul în care „oamenii trebuie să știe a alege”, cum spune el. Ana-Maria vrea să ajungă asistent social, iar Eva designer, căci „cel mai important în viață este să muncești și să arăți lumii că poți și mai mult”.
Suzana are 20 de ani și este studentă la Facultatea de Drept și Științe, specializarea Terapie Ocupațională. Pentru ea, a lucra cu copiii cu dizabilități este un mod de „a dobândi răbdarea și dragostea, toate însemnând iubire. Adică Dumnezeu, cu Care mă întâlnesc în Biserică în fiecare duminică, în fiecare post”.
Nimic din ceea ce exprimă acești tineri nu diferă de visurile celor ce au un „acasă” firesc al lor, o familie normală, grijulie și jertfitoare, gata să se sacrifice pentru realizarea propriilor copii. Suferința și lacrimile nerostite din spatele acestor visuri nu se văd însă, pentru că ele ar vorbi despre o altă realitate dureroasă. Dar Biserica nu trece nepăsătoare pe lângă lipsurile și necazurile oamenilor și se face familie pe sine, aducându-i pe fiecare din acești copii la asemănarea cu Hristos.
Oblăduire și dragoste
„Ca asistent social urmăresc ca acești tineri, pe lângă scrierea temelor, să servească masa, să se odihnească, să participe la diferite activități, și să socializeze cu alții. De aceea, la zilele lor onomastice invităm copii din alte centre, de la școlile în care învață, rude apropiate, pentru că scopul nostru principal este reintegrarea lor în familie, în societate. Când pleacă de la noi, ne interesăm să aibă un loc de muncă, un spațiu de cazare. Iar ei ne vizitează cu drag. De pildă, la «Ziua casei», toți revin aici, povestesc din experiențele lor, mergem la pădure, luăm masa împreună, iar la cei căsătoriți participăm la nunți, la botezul copiilor”, ne spune doamna Maria Sorina Crăciun, asistent social.
Părintele Marcel Duda este coordonatorul așezământului, care funcționează din 2003 într-o locuință donată Bisericii de un credincios. „Casa a fost înființată ca răspuns la nevoia comunității de a îngriji copiii care au suferit, sau sunt în pericol de a suferi, o formă de abuz din partea unui adult sau din partea unui frate mai mare. Cei de aici provin din familii defavorizate sau destrămate, cu probleme de comportament, sau de natură socială. Până în prezent au trecut prin așezământul nostru aproximativ 40 de tineri, mulți dintre ei căsătoriți între timp. Noi le oferim aici toate cele necesare, ca în orice familie normală, dar și ceva în plus: oblăduirea Bisericii, care le dezvoltă o personalitate armonioasă, cu ajutorul oamenilor de vocație care se ocupă de ei. De aceea, când pleacă din așezământul nostru, poartă pe chipul personalității lor amprenta moralității. Cu toate problemele inerente în orice casă, cu atât mai mult într-o casă în care vin copii cu probleme, trăgând linie, putem spune că avem o satisfacție deosebită: copiii de aici s-au integrat social, își întemeiază familii și în continuare ne caută pentru că au nevoie de dragostea noastră pe care pur și simplu o absorb. De la ei învățăm și noi să oferim mai multă iubire și răbdare. Dar nu-i facem însă dependenți de noi. Ei știu că întotdeauna în Biserică vor găsi un sprijin. Singurul lucru pe care ni-l dorim de la ei este să depășească condiția mediului și forma de viață din care provin și să facă pași înainte. Livia, o fată care a plecat de la noi, de câte ori o întâlnim, ne spune că vine aici ca la casa părintească. Aceasta este cea mai frumoasă răsplată pe care o primim noi, cei șapte «părinți» care ne ocupăm să nu lipsească nimic copiilor de aici”, ne mărturisește părintele Marcel Duda.
Ca o înviere
Înainte de părăsirea așezământului, părintele Nicolae Călin Ignat, consilierul social al arhiepiscopiei, a ținut să ne sublinieze că încă de la început, activitatea de asistență socială a eparhiei „s-a bazat pe colaborarea cu autoritățile locale și județene, nu din cauza vreunui interes, ci datorită faptului că ajutorarea oamenilor săraci și copiilor nevoiași este o necesitate comună. Ne-am conjugat eforturile, autoritățile înțelegând să colaboreze cu noi în această direcție pentru că Biserica aduce în plus umanitate, dragoste și solidaritate. În jurul așezămintelor sociale ale Bisericii s-au mobilizat foarte mulți oameni. Numai în arhiepiscopie sunt implicați în această muncă peste 300 de angajați. Iar comunitățile au simțit că ele le aparțin. Că fac parte din viața lor obișnuită, pentru că Biserica face parte din viața lor obișnuită, și că în filantropie nu este vorba de vreun interes ascuns, ci numai de dragoste față de cel aflat în nevoi”.
Vizitând Așezământul „Sfântul Vasile cel Mare”, am trăit sentimentul unei învieri. Și nu este de loc o simplă figură de stil, ci un adevăr, pe care Înaltpreasfințitul Părinte Irineu îl definește astfel: „Îndurarea față de cei în suferință urcă pe ucenicii Domnului la Rai, pentru că aceia ce fac fapte bune vor ieși din morminte «spre învierea vieții» (In. 5, 29).