Fapte şi contemplaţie

Treptele sfinţeniei sunt accesibile tuturor creştinilor. Viaţa duhovnicească este o creştere fără sfârşit pe care trebuie să o experiem neîncetat. În cursul desăvârşirii noastre, ajungem să cunoaştem, însă, că oricine nu învaţă să urce spre Dumnezeu se îndreaptă spre cădere. La început suntem înclinaţi spre faptele credinţei şi le lucrăm cu mult efort, dar, pe măsură ce curăţia sufletească avansează, devenim mai contemplativi, ataşaţi vieţii noastre interioare unde Hristos prinde chip tot mai mult. Sfântul Calist, patriarh al Constantinopolului în 1397, ne-a descris frumos acest urcuş al desăvârşirii şi deosebirea dintre făptuitori şi contemplativi.

Detaliile biografice ale Sfântului Calist au fost notate în amănunt în cursul articolului intitulat "Tâlcuirea duhovnicească a Raiului", publicat pe data de 23 aprilie. Făptuitor şi contemplativ Aminteam că Sfântul Calist a fost patriarh al Contantinopolului timp de şapte luni în 1397 şi a vieţuit în Mănăstirea Xanthopol înainte de întronizarea sa. În volumul al optulea al Filocaliei au fost traduse de părintele Dumitru Stăniloae trei scrieri ale sale: Metoda , scrisă împreună cu unul dintre fraţii de mănăstire, numit Ignatie, Capetele despre rugăciune şi Capetele care au lipsit . Pasajele la care vom face referire pe parcursul acestui material sunt extrase din cea de-a treia scriere menţionată. Înainte de a trece la citarea şi comentarea fragmentelor din opera sa, trebuie să definim ce se înţelege prin făptuitor şi contemplativ . Aceşti termeni nu desemnează două stări strict diferite ale vieţii duhovniceşti. Înţelegerea urcuşului duhovnicesc în trepte separate total nu s-a făcut niciodată în Răsăritul creştin. Astfel, se întâmplă deseori şi ca un făptuitor , înţeles drept o persoană începătoare a vieţii duhovniceşti, să aibă parte de contemplaţii, la fel cum un contemplativ nu are dreptul să respingă total făptuirea practică. Atunci când vorbim de făptuire ne referim strict la faptele pe care suntem chemaţi să le împlinim pentru a ajunge la desăvârşire, dar care rămân doar nişte mijloace care ne ajută, cum ar fi: postul, rugăciunea, milostenia, citirea şi cântarea duhovnicească etc. Un contemplativ le va efectua şi el în continuare, numai că avansarea sa pe drumul desăvârşirii îi permite să renunţe sau să modifice câteva dintre aceste mijloace pentru a putea creşte duhovniceşte în continuare. Lucrarea contemplaţiei cunoaşte două trepte semnificative: observarea raţiunilor necreate din creaţie şi vederea luminii dumnezeieşti. În prima etapă, contemplativul utilizează în continuare, dar cu o măsură diferită, diversele mijloace folosite de făptuitor , dar, în cea de-a doua, toate mijloacele încetează, inclusiv rugăciunea, pentru că omul intră în cunoaşterea mai presus de simţuri a lui Dumnezeu. Citire şi vedere duhovnicească În privinţa deosebirii utilizării unui mijloc duhovnicesc în cele două trepte, Sfântul Calist ne oferă exemplul privind citirea şi cântarea duhovnicească: "Făptuitorul nu poate dobândi blândeţea şi trezvia cuvenită făptuitorilor dacă nu cântă. Dar văzătorul (contemplativul) nu poate cânta, sau nu voieşte. Nu poate, deoarece se află sub lucrarea harului şi se bucură în tăcere, deoarece se află sub lucrarea harului şi se bucură, în tăcere, de cele mai multe ori de o desfătare duhovnicească, veselindu-se cu o inimă netulburată şi liniştită. Şi nu voieşte, deoarece priveşte spre un singur lucru şi-şi mişcă înţelegerea sufletului, într-o linişte adâncă, spre înţelesurile neschimbate şi paşnice. De aceea, e nevoie să se adâncească în lucrul vederii lui Dumnezeu cu o tăcere contemplativă. Dacă se arată uneori şi citind o vreme, nu e de mirare pentru cei ce cunosc nestatornicia minţii şi felul schimbător şi compus al firii noastre. Dar trebuie să ştim şi aceea că, după deschiderea vederii din har, citirea rămâne mai prejos de lucrarea vederii." (Filocalia, vol. VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 238-239). Un alt principiu care se poate desprinde din acest fragment, faţă de cele enunţate anterior, este acela că o persoană ajunsă la nivelul contemplaţiei nu mai făptuieşte lucrurile anterioare decât atunci când vederea duhovnicească încetează. Acest fapt constituie o pregătire pentru etapa în care dragostea lui Dumnezeu va face să strălucească lumina necreată pentru ca omul duhovnicesc să atingă treapta supremă: desăvârşirea fără capăt. Treptele contemplaţiei şi dificultăţile începătorului Deşi mulţi creştini consideră că făptuirea continuă înseamnă cel mai mare progres posibil, acest lucru nu este adevărat. Toţi suntem chemaţi să ne ridicăm pe cât posibil la nivelul contemplativ. Această trecere, însă, nu se face cu uşurinţă, în drumul realizării ei existând suficiente piedici, menţionate de Sfântul Calist. "Pentru a ne bucura cu mintea şi pentru a vieţui potrivit cu noi înşine, a ne ridica spre Dumnezeu, trebuie să contemplăm întâi toate cele supuse simţurilor, înţelesurile împrăştiate în ele, existând împreună cu cele ce văd. Dar făptuitorul nu poate face aceasta, sau nu voieşte. Nu poate pentru că nu are povăţuitor sau scriere care să i le arate. Sau nu voieşte, pentru că chiar dacă le are pe acelea, nu se încrede în aproapele din pricina mândriei şi a vicleniei, şi rămâne lipsit de gustarea acelor înţelesuri, socotind că cele arătate ale Scripturii îi sunt de-ajuns spre călăuzire şi folosindu-se de creaţie în chip sec spre slujirea trupului şi socotind că aceasta ajunge spre buna credincioşie, nemaicăutând nimic altceva" (op. cit., p. 243). Se observă aici că Sfântul Calist îndeamnă spre trecerea la treapta contemplaţiei, ca un lucru firesc ce trebuie săvârşit în cursul creşterii noastre duhovniceşti. Ne împiedică, însă, să trecem de treapta simplei făptuirii trei aspecte: lipsa unui povăţuitor, a citirii duhovniceşti sau existenţa mândriei şi a vicleniei care fac inutile primele două ajutoare. Oprirea din creşterea duhovnicească nu cuprinde doar o îngustare a vieţii spirituale, ci şi o închidere în patimi. Ajungem să considerăm mijloacele enunţate în debutul materialului drept scopuri în sine, ceea ce ne îndepărtează de vederile spirituale. Plinătatea desăvârşirii Pentru cei care reuşesc să treacă la treapta contemplativă, drumul desăvârşirii devine mult mai larg şi plin de frumuseţe. Aşa cum spune Sfântul Calist: "Contemplativul, culegând din zidirea văzută, cele nevăzute, şi aflându-le în conglăsuire cu duhul Scripturii, păşeşte cu pas fericit spre fiinţele despărţite (de materie) şi privind măreţia strălucirii lor, trece prin har cu bucurie dincolo de acestea şi se mută la înţelesurile necreate a lui Dumnezeu. Şi, desfătându-se de nesfârşirea şi vederea acestora, pe cât e cu putinţă, înaintează în chip negrăit, unitar şi mai presus de lume, de frumuseţea negrăită şi de strălucirea atotluminoasă, într-o stare unificată şi unitară, nu mai ştie cine este de bucurie şi de mirare şi primeşte revărsarea nesfârşitei bucurii dumnezeieşti şi descrie, dintr-o simţire îmbelşugată, prin cuvinte şi slove şi făptuitorului, drumul ce călăuzeşte spre adevăr" (p. 244). Aceasta este bucuria pe care Dumnezeu o oferă celor care nu se mulţumesc cu puţinul făptuirii, ci caută cu mult sârg şi daruri duhovniceşti. Aceste daruri, însă, sunt oferite de Dumnezeu la momentul oportun şi trebuie să ne ferim de a le dori doar pentru ce reprezintă în sine. Darul vindecării sau al proorociei nu este oferit pentru mândria noastră, ci pentru a putea fi de folos altora. Orice dar implică o slujire suplimentară a aproapelui şi nu a propriului egoism. Viaţa duhovnicească este singurul loc unde trebuie să progresăm la nesfârşit, fără a fi plini de lăcomie, dar nici lipsiţi de râvnă. Aşa cum ne spun Părinţii Filocalici, lăcomia duhovnicească (dorinţa de a progresa mai repede decât putem) duce la mândrie şi lipsă de răbdare, iar lipsa râvnei ne face să lâncezim, loviţi neîncetat de akedie. Orice om, pe toate treptele vieţii spirituale, trebuie să facă faptele credinţei, dar nici un om nu trebuie să considere că se va salva prin fapte. Salvarea vine prin harul lui Dumnezeu, care se sălăşluieşte în inimile curăţite de păcat. Toţi suntem chemaţi să fim atât de curaţi încât să vedem pe Dumnezeu în noi înşine, dar, în acelaşi timp, acest moment trebuie lăsat în sarcina voinţei divine, iar nu în demersul închipuirilor noastre. Făptuitorul şi contemplativul trebuie să se unească în noi. Nimeni nu ajunge la contemplaţie fără făptuire, dar nimeni nu are dreptul să considere făptuirea drept treaptă ultimă şi scop în sine. Mijloacele duhovniceşti nu pot fi confundate niciodată cu scopul.