Faptele iubirii milostive - pregătire pentru învierea de obşte

O vorbă din popor taxează indiferenţa faţă de suferinţă prin cuvintele „Sătulul nu crede celui flămând“. Este o zicală moştenită dintr-o experienţă amară de secole de întuneric spiritual care au precedat era creştină, în care compasiunea fusese înlocuită cu dispreţ, grija cu indiferenţă, iar mângâierea cu brutalitate. Dar creştinul nu mai are voie să fie aşa. El are model pe Hristos, care S-a făcut pe Sine pildă de blândeţe, de smerenie şi de iubire mult milostivă.

Hristos ne îndeamnă ca, prin urmarea iubirii Sale milostive, să lucrăm la sporirea armoniei din lumea creată. Acest îndemn va trebui să fie o preocupare neobosită a creştinilor, iar plata lor va fi primirea în Împărăţia Celui mult Milostiv. De aceea va trebui să vedem mai îndeaproape de ce milostenia este expresia văzută, materială şi spirituală, a împlinirii celor două porunci fundamentale ale creştinismului: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele.

Milostenia este o faptă bună cerută de către Domnul Hristos, printr-un îndemn de a lucra iubirea şi a dobândi asemănarea cu Dumnezeu: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Lc. 6, 36). Dumnezeu Însuşi este iubire smerită şi milostivă, deci ceea ce cere El oamenilor este ceea ce El Însuşi împlineşte. Dar nu numai chipul Tatălui milostiv trebuie luat ca model, ci şi voinţa Lui trebuie să fie urmată de creştini, căci Dumnezeu voieşte pe om să fie asemenea Lui în toate şi de aceea a venit la noi şi a pătimit, ca să preschimbe firea noastră învârtoşată şi să taie voile noastre şi cunoştinţa mincinoasă, care au pus stăpânire pe sufletul nostru“ (Cuviosul Isaia Pustnicul). Iar voinţa Lui aceasta este: să fim cu lepădare de sine, dăruiţi cu sufletul şi cu toate cele ale noastre pentru semenii noştri aflaţi în încercări dureroase. Dacă ne dăruim inima aproapelui nostru înseamnă că l-am făcut pe acesta comoară de mare preţ, căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră (Lc. 12, 34).

 

Lepădarea de sine este soră bună cu milostenia, iar milostenia iubitoare nu poate veni decât din inimă, în timp ce iubirea de sine, lăcomia, iubirea de argint, lenea, indiferenţa, răutatea îl fac pe om să nu-şi poată întoarce ochii spre suferinţa şi lipsa celor sărmani şi inima spre milostenie. După măsura faptelor lor vor fi judecaţi oamenii, iar criteriul decisiv al judecăţii lor, indiferent de neam, de rasă sau de starea lor socială, va fi iubirea milostivă.

 

Mila şi milostenia sunt cel mai adesea atât de îngemănate, încât par să nu se mai deosebească, şi chiar aşa ar trebui să fie ele, mereu nedespărţite. Totuşi, mila poate rămâne uneori doar conceptul abstract, în timp ce milostenia este întotdeauna dăruirea concretă, care dă viaţă sentimentului şi-l face lucrător. Cel ce nu le poate avea pe amândouă va avea sufletul în suferinţă, dar şi aşa, e mai bine să ai milostenie fără milă, decât milă fără milostenie. O milă fără milostenie este o trăire seacă şi egoistă, un spectacol dramatic al vieţii în care cel nemilostiv se complace în postura de spectator, iar cel nemiluit este actorul care îşi joacă propria dramă. Sf. Iacov dezvăluie fariseismul milei fără milostenie atunci când îi critică pe cei care îşi limitează îngrijorarea faţă de starea semenilor lor la nişte sfaturi sterile, lipsite de finalitate: căci dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? (Iac 2, 16). În schimb, Proloagele amintesc de o frumoasă pildă despre milostenia lipsită de milă, zugrăvind viaţa unui vameş nemilos şi zgârcit pe nume Petru. În faţa judecăţii, nimic nu i s-a găsit de către îngeri ca să-l scape de pedeapsă decât o bucată de pâine, pe care bogatul o aruncase cândva unui nevoiaş. Tocmai această pâine i-a adus iertarea, făcându-l să exclame: Dacă o pâine, pe care am aruncat-o săracului, atât de mult m-a ajutat pe mine, cu cât mai mult milostenia cea multă, cu osârdie făcută, va ajuta acelora care îşi împart bogăţia lor la săraci.

 

Cel milostiv se răsplăteşte şi pe sine întotdeauna prin gestul său. Nimeni dintre cei care au experimentat milostenia n-a rămas mai sărac decât înainte, ci toţi s-au îmbogăţit chiar fără să ştie, în cer şi pe pământ. În popor se spune: „cel milostiv Îl face dator pe Dumnezeu“ şi aşa este: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui – zice Domnul (Mt. 5, 7). Dumnezeu promite că va turna din mila Sa peste cei milostivi, chemându-i la Sine: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (Mt. 25, 34), urmând enumerarea faptelor de milostenie pe care adevăraţii creştini le-au făcut în decursul vieţii.

Milostenia faţă de semeni este un dar al creştinilor către Dumnezeu, căci Hristos mărturiseşte pentru ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40). Ea îl ajută în nevoi nu numai pe cel ce primeşte în dar, ci mai ales pe cel ce dăruieşte, căci acesta va primi de la dreptul Judecător răsplată însutită în acest veac de nedreptate, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică (Mc. 10, 30).

Milostenia este expresia iubirii care zideşte, fiind concomitent cea mai umană şi cea mai dumnezeiască dintre virtuţi, căci ea îl apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu şi de semenul său. Omul milostiv atinge perfecţiunea trăirii şi gustă încă din timpul vieţii sale dulceaţa îndumnezeirii prin har, devenind în mod potenţial un locuitor de drept al Împărăţiei lui Dumnezeu. El este răsplătit însă nu numai la sfârşitul veacurilor, ci chiar în clipa faptei, prin bucuria dumnezeiască de a avea şansa şi de a putea face binele în mod dezinteresat. Aşa cum Tatăl Ceresc Îşi dezvăluie milostenia Sa universală şi veşnică atunci când face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 45) şi Se milostiveşte până la al miilea neam către cei ce Îl iubesc şi păzesc poruncile Lui (Ieş. 20, 6), tot aşa şi omul ar trebui să nu-şi mai limiteze interesul doar la sine şi la rudele apropiate, ci la orice om aflat într-o suferinţă sau o lipsă autentică, indiferent de statutul său social.

Cea mai sigură formă de a da milostenie rămâne aceea prin care creştinul aderă şi se implică în lucrarea colectivă de filantropie a Bisericii, căci Biserica va chivernisi mai bine milostenia individuală decât ar putea-o face creştinul singur, lipsit de ascultare duhovnicească. Sfinţii Părinţi chiar recomandă o oarecare reţinere în aceste cazuri, pentru a nu stimula fără voie lenea, parazitismul şi dispreţul faţă de muncă. Ei îl învaţă pe cel aflat în cumpănă că drept este să-l ajuţi pe cel nevoiaş, dar nu este bine să-i încurajezi lenea (Clement Alexandrinul). Se justifică o dată în plus necesitatea centrelor de asistenţă social-filantropică aflate sub oblăduirea directă a Bisericii, care au maturitatea şi discernământul de a descuraja lenea sau cerşetoria ca „profesiune“ (de fapt, o speculă abilă a milei creştine, atrasă forţat către o milostenie superficială), filtrând adevăratele neputinţe de falsele nevoi şi dirijând milostenia individuală a parohienilor mai ales către acei lipsiţi care s-au învăţat să sufere necazurile neştiuţi de nimeni, în singurătate, în răbdare şi în tăcere.