Fecioara, regina şi Ierusalimul. Despre Miheia 5, 2

În general, versetul care atrage atenţia în mod special în cap. 5 din Miheia este primul, vestirea naşterii în Bethleem a conducătorului peste Israel, a cărui origine este „din zilele veşniciei“. Acesta este un nou David, iar textul este citat în Evanghelia după Matei de cărturarii lui Irod, pentru a dovedi locul naşterii lui Mesia (Matei 2, 6; e adevărat, citarea nu urmează nici textul ebraic, nici Septuaginta, ci constituie o adaptare mateiană, cf. Gleason L. Archer/Gregory Chirichigno, Old Testament Quotations in the New Testament, Chicago, 1983).

De fapt, citarea din Matei chiar ignoră versetul 2: după ce prelucrează o bună parte din versetul 1 (lăsând în mod ciudat deoparte precizarea originii veşnice), sare direct la ideea păstoririi poporului din v. 3. Totuşi, deşi prin aceasta Miheia 5, 2 nu este direct folosit în Noul Testament, el păstrează o referire deosebit de importantă la „cea care naşte“: „Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte. Atunci rămăşiţa fraţilor săi se va întoarce la fiii lui Israel“. Referirea va fi ignorată şi de primii Părinţi. Sf. Iustin Martirul, Sf. Irineu, chiar Tertulian, vor discuta Miheia 5, 1, dar nu şi versetul următor. Origen, în opera păstrată, face 10 trimiteri la Miheia 5, 1, dar nici una la v. 2 (Biblia patristica, vol. 3, Paris, 1980, p. 147). Prima citare a textului Miheia 5, 2 Primul care citează Miheia 5, 2 este Eusebiu de Cezareea, în Demonstrarea evanghelică 7, 2, 16 (scrisă după 314, dar până în sinodul de la Niceea). „Prin urmare şi aici o arată drept cea care naşte pe cea numită în profeţiile de dinainte Fecioară - Isaia 7, 14 - şi proorociţă - Isaia 8, 3 - care L-a adus pe lume pe Emanuel şi pe Îngerul de mare sfat. Pentru că până în vremea ei şi a Celui pe care L-a născut, situaţia de dinainte a poporului se menţinuse, fiindu-le dat termenul de „până în vremea celei care naşte“, adică până la naşterea minunată a Celui care S-a născut din Fecioară, după care împărăţia le-a fost luată. Iar cei rămaşi dintre fraţii lor sunt apostolii, ucenicii şi evangheliştii Mântuitorului nostru care au crezut în Hristosul lui Dumnezeu. Pe aceştia care se întorc la El, Domnul Însuşi se spune că îi păstoreşte, nu ca înainte prin îngeri sau prin oamenii care au slujit, ci prin El Însuşi, pentru ca astfel ei să fie slăviţi „până la marginile pământului“. Pentru că au fost slăviţi când „în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor“ şPsalmul 18, 5ţ“ (GCS 23, pp. 330-331; cf. Eusebius of Caesarea, Demonstratio Evangelica, trad. W.J. Ferrar, SPCK, London, McMillan, New York, 1920, vol. 2, p. 79). După cum se poate observa, el o identifică pe „cea care naşte“ cu Maica Domnului, Fecioara vestită şi de profetul Isaia, ale cărui texte fuseseră tratate mai înainte de Eusebiu. Mai mult, el interpretează formula „până în vremea“ ca momentul naşterii Mântuitorului, când începe o nouă perioadă. Pe de o parte, iudeii pierd împărăţia, iar pe de altă parte împărăţia cerurilor este vestită de „rămăşiţa fraţilor lor“, adică de cei care au crezut în Mântuitorul Iisus Hristos, până la marginile pământului. Astfel, la pasajul vechi-testamentar arhicunoscut, Isaia 7, 14, despre Fecioara care va naşte, putem adăuga şi alte versete teotokologice folosite de Părinţi. Într-un articol anterior, discutasem pe scurt despre Isaia 8, 3, unde Maica Domnului este numită proorociţă. De data aceasta, o menţiune subtilă din Miheia lărgeşte sfera referirilor tipologice făcute în Vechiul Testament la Fecioara Maria. La mijlocul sec. al IV-lea, Miheia 5, 2 este folosit şi în Cateheza 12, 26 de Sf. Chiril al Ierusalimului, care o identifică pe „cea care naşte“ cu Fecioara, Sfânta Mireasă, semnul împlinirii profeţiei fiind întoarcerea fraţilor (trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 180). Regina mamă, prefigurarea împărătesei cerurilor S-ar mai cuveni însă o remarcă. Biblia sinodală a tradus prin „cea care trebuie să nască“. Verbul „trebuie“ însă nu-şi are locul în traducere, mai ales că ar putea induce înţelesul că naşterea este obligatorie. Teologia ortodoxă insistă dimpotrivă pe voia liberă a Maicii Domnului, care a acceptat să-L zămislească pe Hristos („Fie mie după cuvântul tău“ - cf. Luca 1, 38). De altfel, în ebraică (yoleda), dar şi în greacă (tiktousa), avem de-a face cu un simplu participiu activ: „cea care naşte“. Accentul cade mai degrabă pe timpul hotărât („dat“) când acest lucru minunat se va întâmpla. Profetul Miheia din Moreşet a fost contemporan cu Isaia, în a doua jumătate a sec. al VIII-lea î.Hr. Sunt teme comune ambilor naşterea unui rege davidid şi invocarea figurii materne. După cum se ştie, în sens istoric, pruncul minunat ar putea fi identificat cu regele Iezechia, mai ales că profetul Isaia vestise această naştere în faţa regelui Ahaz. În acest caz, tânăra invocată ar fi chiar regina mamă, Abia (IV Regi 18, 2; 2 Paralipomena 29, 1). De altfel, în regatul Iuda, regina mamă (ghevira) ocupa o funcţie publică deosebită, având autoritate imediat după rege (cf. Niels-Erik A. Andreasen, „The Role of the Queen Mother in Israelite Society“, în: Catholic Biblical Quarterly, 45 (1983), nr. 2, pp. 179-194) sau deţinând inclusiv atribute religioase (cf. Susan Ackerman, „The Queen Mother and the Cult in Ancient Israel“, în: Journal of Biblical Literature, 112 (1993), nr. 3, pp. 385-401). Este o interpretare posibilă, care însă nu rezolvă toate problemele. Noul rege se naşte minunat, figura sa conţine apoi elemente dumnezeieşti, care nu se potrivesc unui rege obişnuit. Mai ales în Isaia 9, 5-6, funcţia sa depăşeşte cu mult rolul jucat de regele omenesc, fapt care aruncă textul din Isaia într-un orizont de aşteptare rămas neîmplinit în istoria Vechiului Testament. Este şi motivul pentru care Părinţii Bisericii vor respinge interpretarea pur istorică, socotind profeţiile din Isaia 7-11 ca referindu-se direct la Mântuitorul Hristos. Aşa de exemplu Sf. Iustin Martirul respinge ipoteza sensului istoric sugerată de iudeul Trifon (cf. Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 67-68, 71). Miheia vorbeşte de ceva asemănător. Şi la el noul rege este un davidid. Isaia şi Miheia sunt de altfel primii profeţi care pun accentul pe descendenţa davidică a regelui mesianic (referirile davidice ale profeţilor de până la ei, Amos şi Osea, sunt adaosuri ulterioare). Pentru Isaia şi Miheia mântuirea promisă de Iahve nu poate veni decât prin dinastia lui David, în baza legământului al cărui conţinut l-a reliefat cuvântul profetului Natan (II Regi 7, 12-14). De aceea, cred că putem să punem la un nivel inferior de interpretare şi abordarea istorică. Cea care naşte este „regina mamă“, probabil Abia. Însă acest aspect istoric este foarte firav. Profeţii înşişi, atât Isaia cât şi Miheia, doresc să-l depăşească, pentru că îl învestesc pe noul rege davidic cu puteri supraomeneşti. Miheia, deşi arată mai întâi că regele se va naşte în Bethleem, ca şi David cu aproape 300 de ani în urmă, totuşi îi atribuie o origine veşnică. Cetatea Ierusalimului, tipul Maicii Domnului Un al doilea nivel de interpretare, tot istoric, dar cu tentă simbolică, o identifică pe „cea care naşte“ cu cetatea Ierusalimului, plecând de la faptul că în Miheia 4, 9-10, profetul i se adresează Sionului ca unei femei cuprinse de durerile naşterii (cf. Francis I. Andersen/David Noel Freedman, Micah, Yale University Press, 2000, The Anchor Bible, 24E, p. 469): „Şi acum pentru ce strigi aşa de tare? Oare ş…ţ te-au cuprins durerile ca pe una care naşte? Suferă dureri de naştere şi zvârcoleşte-te ca o femeie în chinuri, fiică a Sionului, căci vei ieşi din cetate şi te vei sălăşlui în câmp şi te vei duce în Babilon. Acolo tu vei fi izbăvită şi acolo te va răscumpăra Domnul din mâna vrăjmaşilor tăi“. Durerile naşterii sunt puse în legătură cu exilul babilonic (desigur textul este o interpolare postexilică, pentru că evenimentul se va petrece la 150 de ani distanţă de Miheia). Totuşi, simbolismul naşterii este foarte transparent. Doar cei din exil sunt cu adevărat renăscuţi, ei vor fi identificaţi cu „rămăşiţa aleasă prin har“, nu cei rămaşi în ţară. Sionul este ca o mamă, care trece pentru o vreme (scurtă) prin dureri insuportabile, adică exilul, dar va dobândi fii credincioşi la reîntoarcerea din exil. Această abordare a fost susţinută chiar din primul mileniu creştin. Episcopul nestorian Işodad din Merv (sec. al IX-lea d.Hr.) aminteşte interpretarea lui Henana din Abiabene, un autor siriac din sec. al VI-lea, al cărui comentariu la profeţii mici s-a pierdut în timp. Acesta o identifica pe femeia care naşte cu Ierusalimul, fapt pe care Işodad îl confirmă, adâncind însă tâlcuirea în sensul că abia când Fecioara i-a dat naştere lui Hristos suferinţele captivităţii sunt curmate (cf. Alberto Ferreiro (ed.), The Twelve Prophets, în: Ancient Christian Commentary on Scripture, OT, vol. 14, InterVarsity Press, Downers Grove, 2003, p. 166). Interpretarea patristică Putem însă afirma că nivelul de interpretare tipologic, cel reprezentat de Eusebiu şi Sf. Chiril al Ierusalimului, unde „cea care naşte“ este identificată cu Maica Domnului, le adună în sine şi pe celelalte două interpretări. Într-adevăr, Maica Domnului este adevărata regină mamă, ghevira, pentru care Abia a fost doar un tip palid. Fecioara Maria este în sens duhovnicesc maică a credincioşilor care caută scăpare sub acoperământul ei. De asemenea, Maica Domnului ca mireasă a lui Dumnezeu a fost identificată cu Biserica, Ierusalimul cel ceresc (cf. Apocalipsa 21-22), multe tipuri ale Bisericii din Vechiul Testament fiind aplicate şi Maicii Domnului, după cum în Axionul pascal Maica Domnului este lăudată alături de Ierusalim şi Sion. Catehumenatul fiecărui creştin era de altfel văzut ca o perioadă de gestaţie a Bisericii, în care chipul lui Hristos prinde formă în sufletul omului ce urmează ca prin Botez să se nască spre viaţa nouă. Iată deci că sub acest aspect tipologic se întâlnesc şi celelalte două interpretări, iar Maica Domnului este regină mamă şi Ierusalim ceresc.