Femeia creștină în Amintirile lui Ion Creangă

La 1 martie 1837, în Humulești, la poalele Cetății Neamțului, a văzut lumina zilei Ion Creangă, scriitorul care, prin inegalabila sa operă, ne redeschide mereu lumea curată a copilăriei și frumusețea nepieritoare a vârstei inocente. „Nu știu alții cum sunt…”, dar pe mine, ori de câte ori îmi îndrept gândul către părintele diacon Ion Creangă, mă cuprinde o adâncă recunoștință, căci scrisul său ne ajută să regăsim copilul care dăinuiește tainic în sufletele noastre, trezind în fiecare inimă nostalgia începuturilor curate ale vieții, dar și nesfârșita dragoste pentru mamele noastre.

Anul omagial 2026 al pas­torației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar reafirmă o realitate fundamentală a vieții bisericești și a istoriei noastre: femeia a fost și rămâne păstrătoare a credinței, a memoriei spirituale și a iden­tității poporului român. Acest adevăr este surprins cu fină intuiție și de Creangă, care, în scrierea sa autobiografică, Amintiri din copilărie, conturează figura feminină ca mamă, soție, fiică și bunică, dar și ca simbol al vetrei, al răbdării și al continuității vieții. Deosebit de grăitor rămâne portretul mamei sale, Smaranda, chip luminos de femeie credincioasă, care l-a născut în prima zi a lunii martie, dăruind astfel culturii românești cel mai frumos mărțișor literar.

În scrierea lui Creangă femeia nu apare zugrăvită ca un personaj secundar, ci ca un pilon structural al universului narativ, căci lumea satului humuleștean se organizează în jurul familiei, care, la rândul ei, își află centrul de greutate în figura feminină. Mama, bunica, mătușile, fetele de preot sau vecinele alcătuiesc o adevărată constelație a feminității creștine. Pornind de la acest cadru general din viața Bisericii și a neamului, analiza personajelor din Amintiri din copilărie devine nu doar un demers literar, ci și unul cultural-teologic, revelând chipul femeii credincioase așa cum s-a plămădit în tradiția românească.

Așază femeia în centrul universului familial

Diaconul Creangă așază femeia în centrul universului familial și moral al satului autohton. Fără a construi portrete idealizate sau abstracte, el o surprinde în firescul existenței cotidiene, arătând cum păstrează rânduiala, transmite credința, apără familia, men­ținând vie legătura dintre cer și pământ. Figura centrală a acestui univers este mama scriitorului, Smaranda, fiica lui David și a Anastasiei Creangă, născută, probabil, în jurul anului 1817, 1818, de vreme ce un registru al căsătoriilor din Humulești ne înștiin­țează că „în 1835, Smaranda, ca la 17 ani, fiica lui David și Anastasiei Creangă din Pipirig, s-a căsătorit cu Ștefan sîn Petru Ciubotaru din Humulești, nași fiind Ion și Nastasia Cojocaru din Humulești”. Aceștia l-au botezat pe primul urmaș al familiei nou temeluite, căci Smaranda, la doi ani de la căsătorie, în 1837, a născut pe primul din cei opt copii, care, după tradiția locului, a primit la botez numele nașului. Au urmat alte șapte nașteri: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre, ultimul venind pe lume în condiții dramatice. Prin 1858, cea dintâi odraslă a familiei tocmai absolvise Seminarul Teologic de la Iași, momentul coincizând cu neașteptatul deces al lui Ștefan a Petrii Ciubotaru, pe când soția defunctului era încă însărcinată. Moartea tatălui, greutățile uriașe cu care se confrunta mama acasă, având alți șase prunci în juru-i și unul în pântece, care s-a născut abia în noiembrie, l-au determinat pe fiul cel mare să renunțe la a continua ciclul superior al școlii teologice, cerând în toamna aceluiași an o ade­verință de absolvire pentru o eventuală angajare.

Așadar, în pofida greutăților vieții, Smaranda nu a renunțat la visul de a-și vedea fiul hirotonit, eveniment întâmplat în 1859, a treia zi de Crăciun, în Biserica „Sfânta Parascheva” din Târgu Frumos. Cu inima împăcată, binecuvântata mamă a mai trăit trei ani de la fericitul eveniment, apoi a pășit în ziua cea neînserată a Domnului, având puțin peste 50 de ani.

Adevărata matrice spirituală a formării sale

Revenind la emoționantul portret făcut Smarandei de către părintele diacon Ion Creangă, observăm că ea apare descrisă nu numai ca mama biologică a lui Nică, ci și ca adevărata matrice spirituală a formării sale. Smaranda întruchipează tipul mamei creștine româ­nești: harnică, credincioasă, răbdătoare, exigentă, dar plină de ­iubire. În preajma ei, pruncul învață nu doar să vorbească și să se poarte, ci și să se ra­porteze la lume prin filtrul cre­dinței. Rugăciunea, citirea cărților bisericești, respectul pentru sărbători și rânduieli fac parte din respirația zilnică a casei. Smaranda transformă gospodăria într-un spațiu sacralizat, unde munca aduce binecuvântare, iar edu­cația copiilor este o formă de slujire a lui Dumnezeu.

În pedagogia sa maternă se împletesc în chip binecuvântat blân­dețea și fermitatea. Smaranda nu este o mamă îngăduitoare până la nepăsare, ci una care mustră cu iubire, îndreaptă cu înțelep­ciune și formează cu răbdare, purtând vie conștiința răspunderii pentru sufletul copilului său. O asemenea purtare oglindește învățătura Bisericii, potrivit căreia dragostea adevărată a pă­rinților nu se reduce la o simplă duioșie față de copii, ci se arată în grija statornică atât pentru nevoile lor trupești, cât și pentru creșterea lor sufletească. De aceea, mustrarea ei reprezintă manifestarea unei iubiri duhov­nicești față de el, potrivit cuvintelor Scripturii: „Cine cruță toiagul său își urăște copilul, iar cel care îl iubește îl ceartă la vreme” (Pildele lui Solomon 13, 24).

Bunica Nastasia ocupă un loc aparte

Alături de mamă, bunica Nastasia ocupă un loc aparte în memoria afectivă și duhovnicească a lui Creangă. Bunica apare zugrăvită ca o figură a milei, a duioșiei, a rugăciunii tăcute, a ­lacrimii curate. Ea plânge sincer pentru nepoți, se îngrijește de ei în boală, trăindu-și credința prin gesturi simple, dar pline de sens. Bunica simbolizează continuitatea tradiției și a credinței, puntea dintre generații.

Mătușile din Amintirile scriitorului moldav completează tabloul feminin rural. Ele sunt femei ale muncii, gospodăriei, ale ordinii și dreptății. Asprimea unora dintre ele nu ascunde cruzime, ci apără valorile: munca cinstită, prețuirea proprietății, disciplina copilului.

Smărăndița popii, fata de preot, conferă o altă dimensiune femi­nității: aceea a inteligenței, a sâr­guinței, a respectului față de școală. Ea dovedește că educația și credința nu se exclud, ci se completează. Prin acest personaj, Creangă sugerează rolul femeii în cultivarea minții, nu numai a inimii, arătând că educația fetelor în acea perioadă reprezenta un lucru vital pentru sănătatea morală a societății.

Toate aceste chipuri au în comun câteva trăsături fundamentale: credința vie, fidelitatea familială, dragostea pentru copii, respectarea rânduielilor și ata­șamentul față de valorile româ­nești curate. Ele nu caută afirmarea, ci dăruirea de sine, iar aceasta le conferă demnitate și autoritate morală.

În lumina Anului omagial 2026, femeile din Amintiri din copilărie pot fi privite ca icoane ale feminității creștine trăite în istorie. Ion Creangă nu teoretizează rolul femeii, ci îl mărturisește cu forța experienței trăite. Fără femeile din existența sa, Amintirile nu ar fi fost posibile. Ele reprezintă temelia pe care s-a clădit nu doar copilăria lui Nică, ci și conștiința morală a scriitorului. În ele se regăsește imaginea creștinelor care, prin viață curată, credință statornică, dragoste jertfelnică, devin binecuvântare pentru familie, ­Biserică și neam.