Fermitatea cuvintelor mărturisind despre adevărata pocăinţă

Marile sărbători au zile speciale de pregătire, precum și zile de după prăznuire. Un praznic împărătesc durează opt zile, timp în care, prin cântările Utreniei și Vecerniei, ni se readuc înainte anumite fapte minunate, făcând să se reflecte astfel mesajul mântuitor.

În Duminica dinaintea Botezului Domnului, Evanghelia după Marcu ne prezintă predica Sfântului Ioan Botezătorul, care a pregătit calea venirii lui Mesia, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, despre care Mântuitorul Însuși a spus că nu s‑a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Pocăința este tema centrală a predicilor Sfântului Ioan Botezătorul, care, adresându‑se oamenilor prin cuvinte simple, directe și aspre, dublate de viețuirea sa sfântă, a cucerit inimile învăluite de păcat, deznădejde și frică.

Ioan Botezătorul este ultimul dintre profeții Vechiului Legământ și începător al celui Nou, al Legii Harului, care reprezintă vremea Evangheliei sau a vestirii celei bune.

Faptul că Evanghelia după Sfântul Matei reiterează cuvintele celor doi proroci mari din vechime ne arată, pe de‑o parte, că Înaintemergătorul, prin viața sa curată, este asemenea celor care stau în preajma lui Dumnezeu, căci a trăit neavând legătură cu lumea aceasta, de mic aflându‑se în pustie și hrănindu‑se cu puținul pe care‑l oferea acea zonă aridă. Pe de altă parte, el propovăduia apropiata venire a Mântuitorului Hristos, pregătind astfel calea Domnului.

Expresia înaintea feței Tale (Marcu 1, 2) arată că el a fost aproape de Mântuitorul, adeverind prietenia cu El, așa cum împărații trimit înaintea lor pe cei de aproape, pe cei fideli.

Glasul celui ce strigă în pustie (Marcu 1, 3) vorbește despre pustiul Iordanului. Părinții Bisericii ne spun că pustiu era și sufletul iudeilor, golit de tot binele.

Calea (Marcu 1, 3) reprezintă Legea Nouă, iar cărările colțuroase simbolizează Legea de demult, dată pe muntele Sinai. Deci iudeii erau datori să se pregătească pentru calea cea nouă și să facă drepte cărările învechite.

Ioan boteza în pustie, propovăduind un botez al pocăinței. Acest Botez, numit de Sfântul Marcu pentru iertarea păcatelor, era unul al pocăinței, care ducea spre un astfel de scop. Prin pocăință se ajungea la apropierea de Dumnezeu. Un astfel de Botez propovăduia Ioan, pentru ca cei ce se apropiau de el să primească darul iertării de la Hristos.

Ni se vorbește despre felul în care viețuia Ioan Botezătorul: în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului și mânca lăcuste și miere sălbatică (Marcu 1, 6).

V‑am cântat din fluier și n‑ați jucat; v‑am cântat de jale și nu v‑ați tânguit (Matei 11, 17). Cântarea de jale și tânguire era viețuirea Înaintemergătorului. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spuneți: Are demon (Matei 11, 17). Mierea sălbatică, de albine, o mânca poporul, albinele reprezentându‑i pe proroci, care au cules cele bune. Din nefericire însă, unii nu lucrau cuvintele prorocilor și nu se îndreptau, nu erau iscusiți în fapta cea bună. Se spune că iudeii aveau Scripturile ca pe o miere: cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea (Psalmul 118, 103), dar nu le cercetau îndeajuns și astfel ele nu deveneau lucrătoare.

Sfântul Ioan Botezătorul a avut o activitate minunată. Cuvântul Domnului a fost către el, asemenea unei porunci: Cel ce m‑a trimis să botez cu apă, Acela mi‑a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându‑Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt (Ioan 1, 33).

Și eu nu‑L știam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Și a mărturisit Ioan zicând: Am văzut Duhul coborându‑Se, din cer, ca un porumbel și a rămas peste El (Ioan 1, 31‑32). În împrejurimile Iordanului propovăduia botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor, ca poporul să creadă în Cel care vine după el: Și așa erați unii dintre voi. Dar v‑ați spălat, dar v‑ați sfințit, dar v‑ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru (1 Corinteni 6, 11).

Ioan i‑a povățuit pe contemporanii lui să facă fapte vrednice de pocăință, asemenea profetului. Cuvintele lui Isaia și predica lui Ioan vorbesc despre același adevăr, urmărind același deziderat.

Orice vale se va umple și orice munte și orice deal se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte și cele colțuroase, drumuri netede și toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu (Luca 3, 5‑6; cf. Isaia 40, 4‑5).

Mântuitorul a spus: Adevărat grăiesc vouă că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu (Matei 21, 31), întrucât ei au crezut, inima lor nu a rămas împietrită. Profetul a arătat același lucru, spunând: lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul, ca și boul, va mânca paie (Isaia 11, 6‑7).

Iudeii aveau o deosebită cinstire și admirație față de Ioan Botezătorul. Vedeau în el pe marele profet Ilie, întrucât Ioan îi uimea prin modul lui de viață. El trăise din copilărie numai în pustie, iar o astfel de viețuire era remarcabilă, pentru că necesita jertfă și lepădare totală de sine.

Hainele lui erau de păr, ca să ne învețe să ne depărtăm de cele omenești, să nu avem nici o legătură cu pământul, ci să ne întoarcem la noblețea de la început, în care se afla Adam, înainte de a avea nevoie de haine și îmbrăcăminte, care erau simbol al pocăinței și împărăției.

Cum trăia în pustie pe ger și pe căldură, fiind fraged la trup? Cum trupul său de copil a ținut piept atâtor schimbări ale vremii, bucatelor sărăcăcioase și celorlalte greutăți ale pustiei? El era ca un înger din cer, luptător al bunei credinței, era filosof al unei înțelepciuni vrednice de ceruri, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Cingătoarea hainei lui ne aduce aminte de cuvintele Apostolului Pavel: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, așa îl vor lega iudeii la Ierusalim și‑l vor da în mâinile neamurilor (Faptele Apostolilor 21, 11). La fel purtau cei de demult și sfinții, de aceea Înaintemergătorul a zis: Ce‑ați ieșit să vedeți în pustie? Au trestie clătinată de vânt? Dar de ce ați ieșit? Să vedeți un om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce‑ați ieșit? Să vedeți un proroc? Da, zic vouă, și mai mult decât un proroc. Că el este acela despre care s‑a scris: „Iată Eu trimit, înaintea feței Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (Matei 11, 7‑10).

Auzind despre Ioan Botezătorul, poporul din toată Iudeea, din Ierusalim și împrejurimea Iordanului mergea să‑l vadă și era botezat de el, mărturisindu‑și păcatele. Ce putere a avut venirea profetului! Rar se întâlnește un om care are o astfel de putere, atâta îndrăznire, că mustrând pe toți, ca pe niște copii, cu chipul strălucind de har, îi mișca duhovnicește spre a‑și recunoaște păcatele.

Felul predicii lui Ioan era diferit de al prorocilor din vechime. Vorbea despre ceruri, despre Împărăția de acolo și despre chinurile iadului. De aceea, iudeii se duceau în număr mare către el, cu toate că partizanii lui Iuda și Teudas, care fugiseră în pustie, fuseseră uciși. Teudas fusese șeful unei răscoale iudaice, cu caracter mesianic. După uciderea lui, cei peste 400 de ucenici ai lui s‑au risipit.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să‑l imităm și noi pe Ioan Botezătorul: Este un timp de pocăință pentru cei care se pregătesc pentru Botez, dar și pentru cei care l‑au primit. Unii, pocăindu‑se să aibă parte de Sfânta Taină a Botezului, iar ceilalți, prin mărturisirea păcatelor, să se apropie prin conștiința curată de Sfânta Masă.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: Noaptea e pe sfârșite, iar ziua s‑a apropiat (Romani 13, 12). Cel ce va să vină va veni și nu va întârzia (Evrei 10, 37). Aceste cuvinte au în vedere starea de pocăință, în care fiecare trebuie să trăiască, până când Domnul va veni. Permanenta atenție față de păcatele noastre, pocăința pentru greșeli și dragostea față de ceilalți oferă posibilitatea de a‑L primi în inima noastră pe Hristos, iar noaptea păcatului să se risipească prin pătrunderea luminii izvorâte din iubirea Lui.

Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe toți: Faceți deci roadă, vrednică de pocăință (Matei 3, 8). Ferește‑te de rău și fă binele (Psalmul 36, 27); oprește‑ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug (Psalmul 33, 12); caută pacea și o urmează pe ea! (Psalmul 33, 13).

Predica Sfântului Ioan Botezătorul era caracterizată de curajul și fermitatea cuvintelor sale.

Văzând pe mulți dintre saduchei și farisei, îi mustra: Pui de viperă! Cine v‑a arătat să fugiți de mânia cea viitoare? (Matei 3, 7). Se adresa tuturor, deopotrivă! Mesajul era actualizat în orice cuvântare, iar fiecare zi era prilej de o nouă stare de umilință. Inspira mulțimile, viața lui era asemenea unei priveliști cu virtuți alese, pe care, privind‑o, dorești să ajungi la înălțimile trăirii.

Nu i‑a înfricoșat cu seceră zburătoare (Zaharia 5, 2), nici cu dărâmarea gardului (Isaia 5, 5), nici cu călcarea în picioare a viei (Isaia 16, 8), ci cu securea ascuțită! Ce este mai înfricoșător ca securea care stă la ușă! Sfântul Ioan Botezătorul folosea adesea comparații abrupte pentru a‑i determina pe contemporani să se pocăiască. Starea de umilință pentru păcate se dobândește prin schimbarea totală a modului de viețuire. Renunțarea la păcat reprezintă biruirea răului și alipirea noastră de Dumnezeu.

Eu unul vă botez cu apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să‑I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc (Matei 3, 11).

Predica Sfântului Ioan Botezătorul s‑a desfășurat într‑un loc pe care românii îl au la inimă. Încă de la sfârșitul veacului al XIX‑lea, s‑a născut ideea construirii unui așezământ românesc, fapt concretizat la începutul celui de‑al XX‑lea, nu prea departe de acel loc unde Domnul a venit plecându‑Și capul, în semn de smerenie, și a fost botezat de mâna slujitorului în apele Iordanului. Atunci cerurile s‑au deschis și Glasul Părintelui L‑a mărturisit, numindu‑L Fiu iubit, iar Duhul, în chip de porumbel, a rămas deasupra Lui, mărturisind despre Fiul Cel iubit de Părintele ceresc.

La schitul românesc de la Iordan, închinat Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, într‑o aspră nevoință s‑a rugat vreme de 5 ani cunoscutul conațional al românilor, Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț, Noul Hozevit. A petrecut în apropierea râului Iordan pentru a deprinde taina pocăinței. Înțelegând‑o și mutându‑se către munți - mergi suflete acolo de unde vine ajutorul -, Sfântul Ioan Iacob a lucrat cu râvnă pocăința pentru el și pentru frații români, pe care‑i avea mereu în rugăciune.

Taina pocăinței a fost învățată în chip înalt, de parcă pietrele acelui loc i‑ar fi povestit despre viețuirea minunată și predica despre metanoia ale celui mai mare om născut din femeie.

Rugăciunile stăruitoare înălțate în limba română aproape de apa Iordanului ne cheamă și pe noi la pocăință, iluminare, la părăsirea căilor ce nu merg către Dumnezeu și la dobândirea unei cărări care ne îndreaptă către Împărăție.

Drepte faceți cărările Lui! Acesta este îndemnul Duminicii dinaintea Botezului, pe care urmându‑l, ne vom bucura de Cel ce vine să curățească în Iordan păcatele noastre.