File despre postul românilor din secolul al 17-lea

În perioada Postului Mare din anul 1653, Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei, împreună cu însoţitorii, se afla în Moldova, unde păstorea Sfântul Mitropolit Varlaam, iar în anul următor, în Ţara Românească. Fiul şi diaconul Patriarhului, Paul din Alep, a consemnat în jurnalul său obiceiurile românilor legate de Postul Sfintelor Paşti, ceea ce constituie astăzi o amintire de nepreţuit despre strămoşii noştri din acea perioadă.

În anii 1653 şi 1654, Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei a călătorit spre Moscova, prin Ţările Române, ca să primească ajutoare pentru Biserica sa, încercată din greu în Imperiul Otoman. În Moldova şi Valahia, suita Patriarhului oriental, din care făcea parte şi fiul acestuia, diaconul Paul, a fost primită cu toate onorurile, Paul reuşind să consemneze toate cele văzute în jurnalul său, păstrat până în zilele noastre. Pentru materialul de faţă am folosit ediţia din 2014 a „Jurnalului de călătorie în Moldova şi Valahia” al diaconului Paul din Alep, tradus şi adnotat de Ioana Feodorov.

Astfel, în lunea din prima săptămână a Postului Paştilor din anul 1653, Patriarhul Macarie a mers la dregătorul care făcea cercetarea târgoveţilor obligaţi să închidă crâşmele şi să nu scumpească produsele. La amiază, după ce s-a bătut toaca în mănăstiri, cum se spune la Triod şi în zilele noastre, Patriarhul Antiohiei a mers la slujba Ceasurilor. La fiecare început de slujbă a unui ceas erau bătute clopotele, ca să se ştie ce se cântă (de trei ori pentru Ceasul întâi; de două ori a câte trei bătăi pentru Ceasul al şaselea şi de trei ori a câte trei bătăi pentru Ceasul al nouălea). După încheierea ceasului al nouălea, când se cântau „Fericirile”, au bătut toaca şi clopotul mic, semn că urma slujba Vecerniei. Ne spune apoi Paul că „aşa au făcut în toată vremea Postului, până s-a isprăvit”.

Pavecerniţa Mare a fost săvârşită mai târziu, când se înserase deja. Canonul cel Mare a fost cântat de două coruri, iar otpustul „Stăpâne mult-Milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru...” l-a rostit, după rânduială, cel mai mare, adică Patriarhul Macarie. În această vreme, credincioşii stăteau în genunchi şi s-au ridicat „doar când a isprăvit”. După încheierea slujbei, înainte de plecarea acasă, toţi cei de parte bărbătească au mers şi i s-au închinat Patriarhului, inclusiv copiii. „În vreme ce ieşea el [Patriarhul Macarie], i s-au închinat toate femeile. Aşa s-au purtat cât a ţinut Postul”, conchide scriitorul oriental.

Miercuri, în prima săptămână a postului, atunci când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, au bătut în „clopotul cel mare, adică cel de aramă, ca semn pentru Liturghia Darurilor”. Cântarea „Să se îndrepteze rugăciunea mea” a fost intonată mai întâi de preot, în Altar, apoi de cele două străni de încă patru ori şi a şasea oară a început cântarea preotul în Altar, iar corurile au încheiat-o. În acea zi se săvârşea slujba aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, fapt pentru care Patriarhul a coborât la chinonic şi s-a închinat în mod special la icoana sfântului, binecuvântând ulterior poporul. După otpust, toţi au luat de la Patriarhul Macarie anafură şi s-au închinat la icoana Sfântului Ioan Botezătorul. La sfârşit, Patriarhul a stat în mijlocul bisericii şi i-a binecuvântat pe toţi credincioşii, bărbaţi şi femei, în timp ce aceştia ieşeau din biserică.

Mâncare aspră

Diaconul Paul din Alep relatează în jurnalul său şi felurile de mâncare care li s-au dat în timpul Postului Mare din anul 1653. Astfel, el spune că la masă nu aveau „decât fasole bătută şi mazăre, adică fasole gătită fără ulei, ca un fel de linte, şi varză murată”. Vin nu se bea decât sâmbăta şi duminica, după rânduială, însă toată lumea, după cum spune povestitorul, bea suc de mere (cidru). Domnitorul Vasile Lupu le-a trimis, totuşi, oaspeţilor orientali, ca mângâiere, bere şi mied în zilele de joi şi vineri din prima săptămână a postului. Oamenii îşi puteau procura, totuşi, şi altfel de produse alimentare, care nu se găseau în Moldova şi se puteau mânca în post. Astfel, „negustorii aduceau din Rumelia (estul Bulgariei şi Greciei, la graniţa cu Turcia) ulei şi măsline, icre, caracatiţă, zeamă de lămâie, humus, orez, fidea şi altele de acest fel”. Mai departe, diaconul antiohian vorbeşte despre pivniţele din mănăstiri şi casele oamenilor înstăriţi, cu bolţi mari de piatră, unde se ţineau butoaiele cu vin. Tot acolo, ne spune Paul din Alep, „au un loc pentru zarzavat, căci înainte de venirea iernii şi a zăpezii, ei fac provizii de pătrunjel şi ceapă. Praz se găseşte foarte mult şi este dulce... Apoi iau de acolo zarzavat şi mănâncă de câte ori doresc, mai ales în postul acesta. La mănăstire, după masa de miercuri seara se posteşte neîntrerupt până vineri-seară”.

În prima săptămână din post, vineri-seară, după ceasul al zecelea din zi au bătut doar clopotul cel mic şi apoi s-a intrat în biserică. În mijlocul bisericii au fost aşezate un tetrapod şi lumânări, în faţa icoanei Maicii Domnului. „Stareţul a rostit şase strofe din acatist în [prima] Sâmbăta Acatistului, dar nu mai mult de atât, căci rânduiala la ei este să rostească şase [strofe] în ajunul fiecărei sâmbete din post”.

În Sâmbăta Sfântului Teodor, după Liturghie şi pomenirea celor adormiţi, Patriarhul Macarie a împărţit tuturor anafură, iar apoi, stând în strana lui, a luat cu o lingură din tăvile cu colivă ale tuturor celor care veniseră cu prinoase la biserică. Se înţelege că anume în acea biserică majoritatea credincioşilor erau boieri sau oameni înstăriţi. La sfârşit, ne spune autorul jurnalului: „Părintele nostru Patriarh a ieşit înaintea lor la uşa bisericii, după rânduială, şi i-a binecuvântat, pe când ei ieşeau în linişte, doi câte doi, până ce au ieşit şi femeile. Toate arătau ca nişte împărătese, cuviincioase şi smerite. Nu ieşeau tinerii înaintea vârstnicilor, ci aceştia [vârst­nicii] treceau totdeauna înainte. Câtă răbdare şi evlavie! Nici unul dintre ei nu fremăta, nu se plângea. Şi aşa, pe frigul şi pe gerul acela, ei stăteau cu toţii smirnă, fără căciuli, cu capul descoperit, în linişte deplină, fără a schimba o vorbă de la începutul până la sfârşitul slujbei”.

Iată cum erau înaintaşii noş­tri care mergeau la biserică în secolul al 17-lea! Diaconul Paul din Alep a surprins direct acestea, pentru că participa la slujbe, iar indirect, pe oamenii din stradă sau din auzite chiar pe cei care nu se împăcau cu legile. Toate cele relatate despre slujbele şi evlavia românilor din veacul al 17-lea ar trebui să fie pentru noi nu atât aducere aminte, cât mai ales o oarecare mustrare pentru lipsa noastră de răbdare şi îndărătnicia pe care o avem, deşi condiţiile de viaţă sunt acum mult mai confortabile.