File din istoria Școlii de cântăreți bisericești de pe lângă Patriarhie (1925-1947)
În spațiul românesc școlile de cântăreți au reprezentat o veritabilă tradiție, iar acest fapt este întărit cumva și de afirmația lui Nicolae Iorga, cel care în lucrarea sa „Istoria Bisericească” a scris următoarele: „Pe la 1300 nu era altă școală decât cea a mănăstirilor și a bisericilor. Călugării aveau nevoie de slujbă, mănăstirile aveau nevoie, necontenit, de călugări noi, țării îi trebuiau vlădici, în bisericile mari se cereau dascăli cu bun meșteșug de cetire și cântare. Pentru cetire și cântare deci, pentru învățătura limbei slavone, care era limba bisericească, au fost cele dintâi școli ale noastre”.
Din aceste considerente, școlile de pe lângă biserici și mănăstiri au reprezentat multă vreme un izvor de învățătură pentru poporul român. Modernitatea a schimbat, așa cum era firesc, această tradiție și a diversificat învățământul laicizându-l, chiar dacă pentru o vreme s-a mai păstrat legătura organică și strânsă cu cel religios. Acesta din urmă, spre finalul secolului al XIX-lea, la rândul său, s-a diversificat și s-a profilat pe trepte - școli de cântăreți, seminare și facultăți. Cumva, la baza învățământului religios s-a aflat școala de cântăreți, cea care pregătea viitorul cântăreț bisericesc, omul care îl seconda pe preot în munca de apostolat prin satele și cătunele României vechiului regat. Școlile de cântăreți au apărut rând pe rând în centrele eparhiale, pe lângă mănăstiri, iar prin legi, precum cea din 1911, le-au fost stabilite atribuțiile, programa, elemente de organizare etc. După Marea Unire din 1918, acestea au fost regândite și organizate pentru a răspunde noilor realități teritoriale și, evident, sociale.
Un raport aflat în arhivele naționale ne-a oferit ocazia de a aduce în fața cititorilor o serie de elemente care ne-au ajutat, alături de presa interbelică, să reconstituim, sigur, fără pretenția exhaustivității, parcursul uneia dintre cele mai prestigioase școli de cântăreți a României interbelice, și anume Școala de cântăreți bisericești de pe lângă Patriarhie. Conform acestui raport, care a fost elaborat pentru anul 1925-1926, de către directorul școlii, arhimandritul Teofil Ionescu, această instituție a fost organizată printr-o decizie din 4 februarie 1924 a Mitropolitului Primat Miron Cristea, iar cursurile au început din toamna aceluiași an, cu mult entuziasm și... lipsuri bugetare. De aceea, în anul următor au fost angajați noi profesori, s-au procurat materiale didactice oferite prin donații de Casa Școalelor, Ministerul Cultelor ori de la diferite persoane particulare. De asemenea, cu sprijinul primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, într-un timp relativ scurt, s-a ridicat un local adecvat nevoilor unei astfel de instituții. Tot în acest sediu, prin stăruința profesorului Ioan Popescu Pasărea, s-a stabilit și sediul Asociației Generale a Cântăreților Bisericești, iar ședințele și congresele de pe parcursul perioadei interbelice ale acestei organizații s-au desfășurat, de regulă, aici.
Structura şcolii
Școala de pe lângă Patriarhie avea durata de 3 ani, cursurile începeau în data de 15 octombrie și se terminau în data de 10 iunie. Inițial, școala avea numai doi profesori, unul era obligatoriu cleric și trebuia să predea Psaltirea, tipicul bisericesc, liturgica, morala creștină și catehismul, iar celălalt profesor trebuia să fie absolvent al Conservatorului și preda muzica liniară și se ocupa de organizarea corului școlii, însă, odată cu diversificarea activităților de predare și a specializărilor, numărul profesorilor s-a mărit. În ceea ce privește disciplinele predate, acestea erau în număr de 10, iar printre ele se numărau Muzica bisericească, muzica liniară - corală, Istoria Bisericii Române. Numărul total de ore pe săptămână era de 15.
Alături de specializările necesare vocației de cântăreț, s-au mai introdus și cursuri de contabilitate și cooperație, pentru ca viitorii absolvenți să-şi poată suplini traiul și prin exercitarea altor profesii. În ceea ce privește profilul absolventului, cei care doreau să se înscrie trebuiau să îndeplinească o serie de condiții, începând cu știința de carte și până la o bună condiție morală. Adeseori au fost încurajați să se înscrie și copii din familii sărace, acestora oferindu-li-se burse. În 1926, la Școala de cântăreți de pe lângă Patriarhie erau înscriși la clasa I 32 de elevi, la finalul anului au promovat doar 18, la clasa a II-a 18 elevi înscriși și promovați 9, iar la clasa a III-a erau 12 elevi înscriși și 8 promovați.
După cum se observă, profesorii erau exigenți cu absolvenții şi din acest motiv îi promovau doar pe cei foarte bine pregătiți. Severitatea aceasta a școlii bucureștene a determinat ca Patriarhia să decidă și ca examenele de absolvire a școlilor de cântăreți de la Câmpulung, Turnu Măgurele, Târgoviște să fie organizate împreună cu examenul Școlii de cântăreți bisericești de pe lângă Patriarhie. Situația prezentată în raportul anterior citat ne arată că, în anul 1926, la acest examen s-au înscris 35 de elevi din cele patru școli, iar dintre aceștia au promovat 25 de elevi.
Activităţi culturale şi spirituale
Activitatea școlii de pe lângă Patriarhie a fost una plină de conținut, adeseori elevii participau, pe lângă cursuri, la o diversitate de activități culturale și spirituale. Îi găsim, astfel, în toamna anului 1926 implicați în cadrul procesiunii prin care moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov au fost purtate prin Capitală, ori, în 1939, pe scena Ateneului Român, unde corul școlii de cântăreți a cântat în cadrul concursului intitulat „Datini de Crăciun” și organizat sub egida Fundației Culturale Regale Principele Carol.
Un adevărat privilegiu era acela de a putea audia și uneori și participa la repetițiile corului Asociației Generale a Cântăreților Bisericești din România, care se desfășurau în localul școlii, în fiecare marți și joi, la ora 18:00. O altă experiență importantă era aceea de a-l putea vedea și asculta pe Patriarhul Miron Cristea, care, la serbările de sfârșit de an ori cu alte ocazii, se afla în rândul elevilor. În 1935, școala se reorganiza, durata cursurilor mărindu-se la patru ani și, după cum se scria în presa vremii, „pe lângă învăţătura muzicii, a tuturor chestiunilor în legătură cu religia şi cu biserica, a lucrului manual, apiculturii şi medicinei populare se adaugă de acum definitiv cooperaţia şi contabilitatea”. O altă reorganizare a avut loc în 1939, când, prin decizie patriarhală, s-a pus în practică o idee mai veche, aceea de mutare a sediului la Mănăstirea Căldărușani. Cu această dată, arhimandritul Atanasie Dincă, starețul Căldărușanilor, a devenit și director al școlii.
Explicația pentru această prefacere a școlii avea să fie oferită de Patriarhul Nicodim în anul 1940, în cadrul dezbaterilor Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei București. Cu această ocazie, noul Patriarh, după cum se scria în ziarul „Universul”, „a arătat motivele care l-au determinat să reorganizeze şcolile de cântăreţi şi, în special, să mute şcoala de cântăreţi din Bucureşti la Mănăstirea Căldăruşani. Aşa cum era organizată această şcoală în Bucureşti, nu corespundea scopului pentru care fusese înfiinţată. În Mănăstirea Căldăruşani însă, pe lângă programa respectivă a şcolii, elevii pot să înveţe apicultura, pomicultura, grădinăritul şi alte îndeletniciri mult mai apropiate de rostul lor de cântăreţi rurali. Patriarhul a cerut să fie autorizat, a reorganizat aceste şcoli de cântăreţi, fiind sigur că toată lumea va fi mulţumită”.
Școala de la Căldărușani a funcționat și pe timpul anilor de război 1941-1944, oferind în special sprijin pentru orfani, însă instituția avea să mai supraviețuiască doar până la finalul anului 1947. Printre elevii școlii de la Căldărușani s-a aflat și arhidiaconul prof. univ. dr. Sebastian Barbu Bucur (1930-2015), considerat „cel mai mare interpret și teoretician contemporan al muzicii bisericești”.