„Fundamentele bioeticii creştine sunt Hristos şi Sfânta Treime“

Provocările societăţii moderne, care au dus la apariţia noilor tehnologii din domeniul geneticii, al transplanturilor de organe, al întreruperilor de sarcină sau chiar al euthanasierii, au determinat dezvoltarea în ultimii ani a bioeticii. Bioetica creştină, ca ramură a ştiinţei bioeticii, aduce în discuţie perspectiva creştină asupra acestor provocări. Despre diferenţele dintre bioetica seculară şi cea creştină, despre problemele ridicate de ştiinţa bioeticii la care Biserica Ortodoxă trebuie să răspundă, am stat de vorbă cu Herman Tristram Engelhardt jr, unul dintre teoreticienii bioeticii creştine. Convertit la ortodoxie în 1991, când a luat numele Sfântului Herman din Alaska, profesor la două universităţi din Statele Unite ale Americii, Tristram Engelhardt este unul dintre fondatorii bioeticii americane, contribuţia sa la cercetarea ştiinţifică în domeniu fiind remarcabilă.

Cum vi s-a schimbat viaţa şi gândirea după convertirea la ortodoxie? Convertirea la ortodoxie implică o schimbare completă a vieţii. Din acel moment simţi că te uneşti cu Hristos. Când am devenit ortodox, am simţit această unire. Din acel moment am ştiut că nu mai rătăcesc în lume fără El. Să fii ortodox este totul. În viaţa ta apar transformări radicale. Cu timpul, priveşti Universul cu alţi ochi şi totul capătă altă dimensiune. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă, dintr-odată, am începe să privim fizica prin ochii lui Einstein renunţând la ipotezele lui Newton. Toate discuţiile în care ne-am implica referitoare la noţiuni ca spaţiu, timp, masă sau energie ar fi abordate total diferit. Într-un mod similar îşi schimbă şi un convertit la ortodoxie percepţia lumii, în comparaţie cu un romano-catolic sau un protestant. Adevărul nu este un lucru sau o propoziţie, ci Persoana lui Hristos Care este diferenţa esenţială între "Fundamentele Bioeticii" şi "Fundamentele Bioeticii Creştine"? Prima lucrare, "Fundamentele Bioeticii", a apărut la Oxford în 1986, iar a doua oară în 1996, la patru ani după ce am devenit ortodox. Acum lucrez la a treia ediţie. Cartea este o schiţă a viziunii seculare asupra bioeticii, a modului de percepere a acestei ştiinţe dintr-o perspectivă lipsită de credinţa şi cinstirea lui Dumnezeu. A doua lucrare arată că fundamentele bioeticii din perspectivă creştină stau în Hristos Însuşi. Pentru noi, ca ortodocşi, adevărul nu este un lucru sau o propoziţie, ci Persoana lui Hristos prin care ajungem la Sfânta Treime. Adevărata teologie ortodoxă este făcută de cei care Îl cunosc pe Dumnezeu, şi nu care doar vorbesc despre El. Poţi avea grade universitare, poţi scrie cărţi despre Dumnezeu, fără a-L cunoaşte. A fi ortodox înseamnă a simţi, mai întâi de toate, chemarea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Toţi suntem chemaţi să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin Hristos. Aşadar, fundamentele bioeticii creştine sunt Hristos şi Sfânta Treime. Cum ar trebui elaborat discursul bioetic al Bisericii astfel încât să fie receptat şi de omul obişnuit? Biserica Ortodoxă încearcă întotdeauna să răspundă oamenilor aşa cum un medic vorbeşte cu pacienţii săi. Biserica are misiunea de a determina oamenii să înlocuiască iubirea de sine cu iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui. Dacă medicul mi-ar spune să alerg în fiecare dimineaţă cinci kilometri, probabil aş face un atac de cord. Medicul meu trebuie să ţină seama, în tratamentul prescris, de condiţia mea fizică. În acelaşi fel şi Biserica Ortodoxă trebuie să-şi îndrepte privirea spre societate. În pastoraţie se ţine cont de stadiul existent al oamenilor. Lucrarea Bisericii însă nu se opreşte aici. În timp, oamenii chemaţi în sânul Bisericii parcurg un drum al cunoaşterii învăţăturilor creştine. Sf. Chiril al Ierusalimului, în catehezele sale, spune că mulţi oameni au devenit creştini nu din credinţă, ci pentru că voiau să se căsătorească cu o femeie frumoasă din comunităţile creştine. Concluzia este că nu contează de unde începi, ci unde ajungi la sfârşit. "Nu există întrebări şi răspunsuri noi legate de bioetica creştină" Consideraţi că discursul bioetic creştin este unul post-factum? Dacă înţelegem prin "post-factum" un răspuns întârziat al Bisericii la ceea ce se întâmplă acum în lume, să ne gândim la ceea ce am spus mai sus referitor la drumul cunoaşterii învăţăturilor creştine. La început, Biserica le arată oamenilor ce să nu facă şi abia apoi, pe măsura înaintării pe drumul cunoaşterii duhovniceşti, aceştia află şi ce să facă. Biserica nu aduce nimic nou în discursul bioetic actual, pentru că Dumnezeu este veşnic şi infinit, iar propovăduirea Cuvântului este aceeaşi. Biserica îndeamnă oamenii să fie aşa cum ar fi trebuit să fie de la începutul vieţii, adică în comuniune cu Dumnezeu. Nu există întrebări şi răspunsuri noi legate de bioetica creştină. Singura întrebare este: cine este Hristos? Răspunsul este mereu acelaşi: Mesia, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu. Cum transpunem acest adevăr în vieţile noastre şi cum îmbinăm credinţa noastră cu ştiinţa bioeticii din zilele noastre este punctul de plecare al problemei. Aici Biserica trebuie să lucreze. Spre exemplu, dacă la un medic se prezintă un om care respiră greu, trebuie mai întâi stabilită cauza care a determinat aceasta şi abia apoi aplicat tratamentul adecvat. Medicul de suflete, Biserica, trebuie să procedeze la fel. Cum putem aplica gândirea Sfinţilor Părinţi în discursul pro-vita, atâta timp cât autoritatea acestora nu este recunoscută în afara Bisericii? Responsabilitatea principală a Bisericii este să înveţe oamenii ce să facă. Totuşi, oamenii sunt cei care decid calea pe care o vor urma. Spre exemplu, dacă un pacient vine la un medic şi acesta îi spune să nu mai fumeze pentru că-i dăunează sănătăţii, iar persoana respectivă refuză să accepte sfatul, vina nu mai este a medicului. Biserica trebuie să spună oamenilor adevărul. Sfinţii Părinţii au condamnat păcatele grave cum ar fi avortul sau decizia de a-ţi pune capăt zilelor. În Vest, discursul pro-vita este departe de cel bisericesc. Vestul încearcă să vadă lumea în valori separate de Dumnezeu şi separate de Hristos. De aceea vorbesc despre o viaţă etică, nu despre o viaţă creştină. Când un creştin vorbeşte despre viaţă, Hristos apare în centrul discuţiei. Noi credem în viaţa venită prin Hristos, care este iubitor şi mai presus de etica lumii. Ortodoxia are în plus faţă de etica seculară dreapta credinţă şi dreapta slujire. Toată lumea trebuie să-şi dorească comuniunea cu Sfânta Treime, prin Hristos, aşa cum a fost gândită de Sfinţii Părinţi. În România, numărul avorturilor a crescut îngrijorător de mult în ultimii ani. Ce trebuie să facă Biserica Ortodoxă pentru a determina oprirea acestui fenomen? În primul rând, Biserica Ortodoxă trebuie să se asigure că toată lumea este conştientă că avortul este un păcat. Nu cred că persoanele cu minimă conştiinţă de creştin pot motiva că nu ştiau că avortul este un păcat. Este ca şi cum cineva ar spune că nu a auzit niciodată un medic spunând că fumatul este în general dăunător, mai ales pentru cei care fumează mult. Peste tot pachetele de ţigări au inscripţionate avertismente de genul "Fumatul poate să te ucidă" sau "Fumatul provoacă cancer". Nu cred că există vreun fumător care să nu fi văzut aceste avertismente. La fel, nu-mi pot imagina că cineva în România nu a auzit că avortul este păcat. Cu toate acestea, când cineva vrea să fumeze nu dă atenţie avertismentelor medicului. Spun că nu ştiau că sfatul medicului este atât de serios şi nici că avertismentul de pe pachetul de ţigări este demn de luat în seamă. Neştiinţa oamenilor este o problemă a Bisericii, dar cât de serios se receptează mesajul Bisericii depinde numai de fiecare individ în parte. "Trebuie să se spună că avortul nu este un lucru bun" Ce metode pastorale există pentru persoanele care au făcut avort? Biserica trebuie să-i cheme pe toţi în sânul ei, aşa cum Hristos l-a chemat pe tâlharul de pe cruce. Trebuie să arate aceeaşi dragoste pe care a arătat-o Hristos pentru acest om. Pe nimeni nu interesează ce au făcut oamenii în trecut. Primul lucru pe care Biserica trebuie să-l spună oamenilor este că pe nimeni nu interesează dacă au fost criminali, adulteri, homosexuali sau au făcut avorturi. Biserica trebuie să arate iertare şi să explice că pocăinţa deschide uşile Raiului. Tot ce trebuie să facă oamenii este să se pocăiască sincer. Observăm că societatea actuală nu este departe de ceea ce era Roma în primele trei secole, când nu existau legi împotriva avortului, iar societatea era decăzută moral. Biserica trebuie să arate oamenilor că păcatul săvârşit nu este un lucru bun. Trebuie să se spună că avortul nu este un lucru bun, iar tratamentul este pocăinţa. Ea vindecă totul. Hristos a primit la El adulteri, hoţi, vameşi. Prin pocăinţă simţi nemărginita iubire a lui Dumnezeu. Acesta este un lucru de căpătâi în Ortodoxie. Sunteţi de acord cu acordul prezumat în transplantul de organe? Sunt un om în vârstă. Am 69 de ani. Să ne imaginăm că fiicele mele, care au cinci copii sănătoşi, ar fi născut un copil cu o malformaţie genetică. Să presupunem că ar avea nevoie de un transplant de ficat. Chiar şi eu aş putea să-l ajut. Probabil că jumătate din organ ar putea fi dat copilului. N-ar fi decât un act de iubire. Nu este nimic rău la transplantul de organe. Eu, un bătrân de 69 de ani, de ce să nu-mi asum riscul de a dona o bucată de ficat unuia dintre nepoţii mei? Biserica Ortodoxă nu are nimic împotrivă cu transplantul de organe. Trebuie să ne asigurăm că persoana este moartă înainte ca organele să fie prelevate. Sau dacă una dintre fiicele mele ar avea nevoie de rinichi pentru a rămâne în viaţă, iar eu am posibilitatea să-i donez un rinichi, n-ar trebui să-mi arăt iubirea faţă de ea şi s-o ajut? Biserica Ortodoxă nu cere oamenilor să facă asemenea acte eroice, dar poate onora pe cineva care donează un organ cuiva. Chiar după moartea mea pot să donez, spre exemplu, corneea. Punctul sensibil al discuţiei este dacă persoana respectivă este moartă sau încă în viaţă. Transplantul nu este o problemă pentru Biserică. Dar cum putem stabili momentul morţii? Sf. Grigorie Palama spune că Biserica nu are nici o putere să spună de ce organ anume este nevoie ca să ne ţină în viaţă. Acest lucru este o problemă medicală. Sunt câteva determinări ale momentului morţii, dar nici aşa nu suntem siguri că persoana este moartă. Inima unei persoane încetează să bată pe o periodă scurtă de timp când este declarat mort şi inima este scoasă afară. Suntem morţi când creierul este mort. Imaginaţi-vă că suntem în Franţa anului 1793, când decapitau oameni şi am fi avut tehnologie modernă. Sunt pe cale să taie capul lui Lavoisier şi prietenilor săi. I-au ţinut capul să vadă cât de mult mai clipeşte. Un grup ar pune conecta capul la aparatura necesară să-l ţină în viaţă şi un alt grup ar lua corpul şi l-ar pune deoparte.Să ne imaginăm că în aceste condiţii, capul ar începe să vorbească şi ar spune că este îngrozitor, că a trăit o viaţă rea şi vrea să fie botezat. Cum am proceda? Am turna apă peste cap şi l-am boteza? Desigur. Am spune că dacă nu poate merge, nu este viu? Nu am boteza şi corpul pentru că am spune că este mort, separat de capul care ne vorbeşte. Iată de ce credem că este important să considerăm creierul organ central. În cazul transplanturilor, trebuie să fim siguri că nu mai funcţionează creierul. Cu toate acestea, există în continuare discuţii legate de momentul morţii. Există numeroase controverse legate de noile practici de laborator, în domeniul geneticii. Cum trebuie să reacţioneze Biserica? Nu sunt lucruri noi şi nici complicate. Aceste întrebări preocupă oamenii de ani buni. Mai mult, răspunsul pe care Biserica îl oferă oamenilor este acelaşi de secole, care are la bază gândirea şi învăţătura Părinţilor. O femeie trebuie să rămână însărcinată aşa cum a poruncit Dumnezeu şi cum este normal. Altfel, este o formă de adulter. Dacă cineva foloseşte inseminare artificială, apelând la o bancă a donatorilor, nu este altceva decât o formă ştiinţifică a adulterului. Persoanele căsătorite trebuie să aibă copii aşa cum Dumnezeu a poruncit şi a lăsat ca lege. ▲ Bogată cercetare ştiinţifică Herman Tristram Engelhardt Jr. s-a născut în 1941, în Texas, SUA. Doctor în Filosofie şi Medicină, Engelhardt predă la Baylor College of Medicine şi la Rice University, ambele din Houston, Texas. În 1991 s-a convertit de la catolicism la Ortodoxie şi a luat numele Sfântului Herman de Alaska. Este membru al "Center for Medical Ethics and Health Policy" şi editor al "Journal of Medicine and Philosophy". De asemenea, profesorul american este co-editor la revistele "Christian Bioetics" şi "Philosophy and Medicine" şi la seriile "Clinical Medical Ethics. Este editor la seria "Philosophical Studies în Contemporary Culture" şi autorul a peste 250 de articole şi capitole din lucrări de specialitate. Lucrările sale sunt traduse în Europa şi Asia.