Gala Galaction, o personalitate a Bisericii şi literaturii române

La împlinirea, anul acesta, a 60 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Gala Galaction, propunem o scurtă evocare a personalităţii sale înscrise în istoria Bisericii Ortodoxe Române şi, în egală măsură, a literaturii noastre. Influenţa mamei şi vocaţia bunicului său, preot, aveau să conteze în alegerile de viaţă ale lui Grigore Pişculescu, care şi-a luat pseudonimul de scriitor Gala Galaction. Posteritatea îl arată ca pe o personalitate luminoasă a culturii naţionale, care şi-a iubit neamul, limba şi Biserica din care a făcut parte.

În familia lui Nicolae şi a Chiriachiei Pişculescu din comuna Dideşti, judeţul Teleorman, vedea lumina zilei, la 16 aprilie 1879, băiatul care avea să primească numele de botez Grigore. Familia Pişculeştilor era una de seamă în zonă. Tatăl Nicolae, aromân de origine, era arendaşul moşiei de la Dideşti, iar mama, Chiriachia, fiica preotului Constantin Ostreanu, cunoscut paroh din Roşiorii de Vede. Influenţa mamei, dar şi vocaţia bunicului său aveau să conteze mai târziu în alegerile de viaţă ale lui Grigore Pişculescu, ale cărui copilărie şi adolescenţă au decurs asemenea celor proveniţi din păturile medii ale României vechiului regat. Îşi începe educaţia la şcoala din satul natal, studiază la Roşiorii de Vede şi urmează apoi prestigiosul Liceu „Sfântul Sava” din Bucureşti. Aici exersează primele încercări literare şi leagă prietenia cu Tudor Arghezi, care avea să fie pe viaţă. Atât de strânsă era legătura între cei doi, că Grigore a ales să repete un an de liceu pentru a fi coleg de clasă cu Tudor.

În 1898 începe studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie, avându-l printre profesori pe marele critic Titu Maiorescu. Însă abandonează Literele un an mai târziu pentru a-şi urma vocaţia şi se înscrie la Facultatea de Teologie. Era pasionat de scris, iar în 1900 publică prima sa nuvelă cu valoare literară, „Moara lui Călifar’’, care dezvăluia talentul scriitorului de mai târziu. În vacanţele de vară, prefera să se retragă la mănăstirile din Moldova, Neamţ şi Agapia. Pe zidurile încărcate de istorie ale mănăstirii de la Neamţ a văzut o inscripţie cu numele Galaction şi acesta i-ar fi plăcut să-i fie numele întru monahism. Nu a devenit călugăr, dar numele Galaction a rămas predestinat să-i devină pseudonim literar. Prenumele Gala derivă, evident, din Galaction.

Într-o vară, mergând spre Mănăstirea Agapia, însoţit de prietenul său N. D. Cocea, o cunoaşte pe verişoara acestuia, Zoe Marcoci, care, din 1903, avea să îi devină soţie şi tovarăşă de viaţă vreme îndelungată. Au avut patru fete: Maria, Elena, Magdalena, Lucreţia. În acelaşi an, Gala Galaction a absolvit Facultatea de Teologie cu teza de licenţă „Minunea din drumul Damascului. Argument apologetic”, fiind prima dintr-un lung şir de lucrări similare. S-a dus la Cernăuţi pentru a urma un doctorat în teologie, pe care l-a finalizat în 1909, an în care a fost numit şi defensor ecleziastic pentru eparhiile Râmnicului şi Argeşului. În paralel cu îndatoririle ecleziastice, Gala Galaction colaborează la revista „Viaţa Românească”, unde cunoaşte scriitori importanţi, fiind perioada în care aderă la curentul poporanismului. În celebra-i „Istorie a literaturii române”, George Călinescu îl etichetează ca scriitor poporanist, aşadar, pare că partea cea mai importantă a operei sale literare este scrisă înainte de 1918. Însă, în mod evident, şi scrierile din perioada interbelică sunt o dovadă a talentului şi geniului său creator.

În 1914, publică volumul de nuvele „Bisericuţa din Răzoare”, care primeşte premiul Academiei Române, un an mai târziu. La momentul intrării României în Primul Război Mondial, îi apar alte două noi volume: „Clopotele din Mănăstirea Neamţu” şi „La ţărmul mărei”. Împreună cu prietenul său, Tudor Arghezi, conduce revista „Cronica”. Alege să rămână în România ocupată de trupele lui Mackensen, fapt care îi va aduce, la începutul anului 1919, o serie de probleme: considerat „filogerman”, este destituit din postul de defensor ecleziastic. Pentru Arghezi, ca şi pentru Ioan Slavici, lucrurile aveau să fie mai grele: au fost întemniţaţi la Văcăreşti. În jurnalul său, Gala Galaction scrie despre nedreapta întemniţare a lui Slavici: „Ce a greșit Slavici e simplu de tot… a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei”.

La doar câţiva ani de la hirotonire, în 1926, Gala Galaction devine profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, unde este numit şi decan. Rămâne aici până în 1941, iar, pe lângă activitatea la catedră şi scrisul, călătoreşte în Italia, Egipt, Turcia, Grecia şi Israel, experienţe care îi vor lărgi orizontul literar şi teologic. Sunt anii săi de maturitate şi de forţă creatoare.

„Curaj, dragii mei, nu sunteţi singuri!”

Gala Galaction se afirmă ca un erudit şi teolog de seamă al vremii sale. Începe traducerea Bibliei în limba română, utilizând textele originale ebraice şi greceşti, alături de preotul Vasile Radu, demers care îl va plasa printre personalităţile Bisericii Ortodoxe. Această
nouă Biblie, care le completa pe cele româneşti din preajma modernităţii, a fost publicată în 1938 la „Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea” şi apoi reeditată. Întrucât lucrarea s-a făcut sub patronajul regal, în prefaţa sfintei cărţi se sublinia mesajul acestui act de mare rezonanţă spirituală şi culturală: „Ne-am dat osteneala, Majestate, să umplem sacrele măsuri ale Cărţii Eterne cu lamura limbii româneşti, aşa cum am deprins-o din gura mamei, aşa cum am învăţat-o din cărţile clasicilor români şi aşa cum ne-o impune astăzi, către mijlocul secolului al XX-lea, treapta ei de dezvoltare şi de îmbogăţire”. În acei ani, Gala Galaction a fost premiat pentru lucrările sale teologice şi literare, primind astfel o meritată recunoaştere a muncii sale.

În ţară vin vremuri rele, o dictatură după alta, apoi războiul. Teologul şi scriitorul Galaction dă dovadă de o aleasă omenie, în plus nu se lasă atras, aşa cum fac alţi intelectuali de marcă, în aventurile totalitare şi nici în politică, deşi simpatizează cu ideile socialiste. Dă dovadă, în egală măsură, zicem noi, de curaj, omenie şi dragoste creştină faţă de aproapele. S-a numărat printre românii care nu s-au sfiit să-i apere şi să-i ajute pe evreii persecutaţi de autorităţi. Exemplar rămâne gestul de frondă prin care, atunci când vede un grup de evrei scoşi la muncă forţată să degajeze zăpada de pe străzi, le spune: „Curaj, dragii mei, nu sunteţi singuri!” A luat apoi lopata din mâna unui bătrân şi a făcut el o vreme acest lucru, lăsându-i bietului om un răgaz de odihnă. Mai târziu avea să mărturisească despre atitudinea sa: „Cel ce citeşte şi iubeşte Biblia nu poate avea sentimente de ură pentru Israel”. Ortodoxia, spunea Galaction de-a lungul existenţei sale, s-a caracterizat tocmai prin toleranţă, şi nu prin ură. Pentru atitudinea aceasta curajoasă, o piaţă din Ierusalim îi poartă numele astăzi.

După război, odată cu instaurarea comunismului, poziţia sa antifascistă şi neimplicarea în viaţa politică interbelică l-au scăpat de temniţe şi torturi, însă nu a avut o viaţă uşoară. Toate frământările epocii şi ale sale, precum şi distanţarea clară de comunismul care, odată instalat la putere, demola valorile culturale şi spirituale ale neamului, sunt prezente în impresionantul său jurnal al anilor 1947-1952. În 1947, a devenit membru titular al Academiei Române şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România ca o recunoaştere a importanţei operei sale. În 1954, a fost ales membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor şi a devenit deputat în Marea Adunare Naţională. În această ultimă calitate a militat pentru apărarea Bisericii de imixtiunea tot mai agresivă a politicului. Activitatea sa prodigioasă avea să fie oprită de o lungă şi chinuitoare boală survenită în 1955. Şase ani mai târziu, la 8 martie 1961, Gala Galaction trece la cele veşnice, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. Posteritatea îl aminteşte ca o personalitate luminoasă a culturii naţionale, un om care şi-a iubit neamul, limba şi Biserica din care a făcut parte.