Gând de recunoștință Sfântului Cuvios Dimitrie, făcătorul de minuni
Sărbătoarea Ocrotitorului Bucureștilor a animat, așa cum era firesc, întreaga Capitală, iar organizarea minuțioasă a hramului de toamnă al catedralei istorice a avut o așezare duhovnicească folositoare tuturor. Între momentele ce trebuie evocate în cadrul acestor manifestări religioase, care au durat mai multe zile, se află negreșit, în opinia mea, o minune săvârșită de Cuviosul Dimitrie, chiar la finalul zilei sale de prăznuire. În liniștea nopții, sub auzul cântărilor care așterneau pacea pe Colina Bucuriei, rândul pelerinilor aducea nenumărate chipuri, care veneau fie cu bucurie că au ajuns după șapte ceasuri istovitoare să se închine, fie plângând, rugându-se și sărutând cinstitele racle așezate spre închinare. „Baldachinul Sfinților” era plin aproape de miezul nopții, atunci când s-a petrecut ceva cu totul neobișnuit lucrurilor lumești.
Rânduiala lui Dumnezeu a făcut să fiu prezent la raclă, stând de strajă cu ascultarea de a mirui pelerinii și de a supraveghea desfășurarea rânduielii de închinare. Această ascultare o împlinesc de 14 ani, începând cu anul 2009, de obicei noaptea, atunci când sunt rânduit, cu ore fixe de strajă, asemenea celorlalți slujitori, spre ajutorul și mângâierea tuturor pelerinilor prezenți.
Anul acesta, în noaptea de 27 octombrie, între pelerini, pe partea dreaptă a șirului nesfârșit de închinători a ajuns, după trecerea firească pe la toți ceilalți sfinți prezenți, o femeie care nu prezenta nimic deosebit în așezarea ei. După prima închinăciune făcută în dreptul raclei Cuviosului nostru mult iubit, au început să se audă manifestările demonice pe care noi, slujitorii altarelor, le recunoaștem imediat. Vocea era puternic îngroșată, răspândind groaza între ceilalți pelerini, iar mâinile erau necontrolate și în mișcările haotice sugrumau gâtul acestei femei. Reacția celor prezenți nu a fost de panică, însă era evident că toată lumea se înfricoșase și fiecare dorea să o ocolească pentru a nu fi vătămat. Cu o prezență preoțească vie și neînfricată, în momentul în care această femeie s-a aplecat spre Cuviosul Dimitrie, luându-i capul între ambele mâini, curajosul preot Alexandru, plin de îndrăzneală duhovnicească, a atins-o de moaștele sfântului, fiind cel mai aproape de ea. În acel moment, sunetele diavolești s-au amplificat, iar părintele, închizând ochii, spunea rugăciuni pentru femeia demonizată. I-am privit chipul părintelui, care stăruia în rugăciune, și reacția personală a fost să cer și ajutorul unui jandarm prezent în apropiere, ca să cheme întăriri, fiindcă mă așteptam ca forța fizică a părintelui să nu o poată stăpâni. Cunoșteam alte manifestări din anii precedenți în care patru sau șase bărbați puternici nu reușeau să stăpânească un om demonizat, care se zbătea și tulbura tot împrejurul său. Clipele se scurgeau parcă mai rapid decât de obicei și întors lângă raclă, la locul pentru miruit, în baldachin am observat cum „grohăielile” și vocea aceea îngroșată s-au oprit, iar glasul femeii a început să fie auzit rostind așa: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miruiește-ne pe noi! În curgerea rugăciunilor, femeia a început să strice cuvintele și totodată sensul rugăciunii, iar părintele Alexandru o corecta îndemnând să rostească după el, fără abateri teologice, iar ea se supunea și rostea. Sfântul Cuvios Dimitrie a primit-o la racla sa și a așezat pacea în inima ei. În baldachin s-a făcut o liniște plină de sfințenie și am realizat că puterea harică a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a biruit încă o dată pe vrăjmașul cel viclean. Pelerinii, asemenea celor din vremea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, au rămas muți de uimire și îl slăveau pe Sfântul Dimitrie. Simțind liniștea femeii vindecate, părintele a luat ambele mâini de pe creștetul ei, iar femeia și-a ridicat capul de pe raclă. Se închina răvășită, plină de emoție, de rușine, asemenea celui vindecat odinioară în Evanghelie și spunea părintelui: Îți mulțumesc, îți mulțumesc, îți mulțumesc frumos! Reacția celor prezenți în baldachin a fost să se închine plini de evlavie dintr-odată și să îl cinstească pe sfânt. Părintele Cosmin, care miruia alături de mine rândul din partea stângă, l-a apreciat pe părintele Alexandru pentru curaj, spunând că a fost o lecție de viață ceea ce am trăit împreună la ceas de noapte. Cuvântul paterical al părintelui care a ajutat la vindecare a venit imediat: Toți suntem păcătoși, iar eu sunt cel mai mare!
Cu emoția trăirii unei minuni, am hotărât să scriu rândurile acestea, spre folosul tuturor, dar mai ales pentru a mulțumi Sfântului Dimitrie, care an de an, de ziua prăznuirii sale, ne primește pe toți, de la pruncii purtați de mame la piept și până la bătrânii care, osteniți de așteptare, se luminează după ce îl cinstesc prin sărutare. În drum spre casă mi-au revenit în minte vindecările făcute de Mântuitorul în Sfânta Evanghelie și cuvântul dumnezeiesc: Mergi la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu! Fără a adăuga reflecții teologice asupra săvârșirii acestei minuni, pe care am hotărât să o consemnez spre folosul cititorilor, voi încheia relatarea ei cu gând de mulțumire ocrotitorului orașului nostru, spunând așa: Bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Cuvioase Părinte Dimitrie!