Garanţia şi asigurarea creştinului

Lumea modernă în care ne ducem zilele cu bucurie sau necaz ne-a învăţat să ne uşurăm povara cu garanţii şi asigurări. A devenit o modă să ne asigurăm bunurile şi chiar viaţa. Această manieră de a ne păzi de tot ce-i rău Îl izgoneşte oarecum pe Dumnezeu din viaţa noastră. Nu ne mai încredinţăm Lui, ci unor organisme financiare. Bunicii noştri aveau o altă socoteală. Nu călătoreau în timpul Sfintei Liturghii, făceau cruce când plecau la drum şi încuiau casa. Nu aveau alarme, ci pe Dumnezeu împreună-lucrător.

Cu ceva vreme în urmă, o prietenă mi-a prezentat noua sa achiziţie în bucătărie. Un splendid cuţit ce valorează cam jumătate din salariul mediu pe economie. Şi în pledoaria pe care a ţinut-o magnificului obiect - pe care l-a numit nici mai mult, nici mai puţin decât "regele bucătăriei" - aproape mă convinsese că e una dintre cele mai bune investiţii pe care le poţi face în viaţă. La urma urmei, nu merită să te stresezi când nu poţi tăia o amărâtă de roşie. Orice gospodină are nevoie de un cuţit bun. "50 de ani garanţie" - mi-a tot răsunat în ureche şi îmi bătătorea memoria ori de câte ori zăream cuţitul prin bucătăria comună. 50 de ani - câte cepe tăiate fără lacrimi, câte mâncăruri savuroase. Dar stai, dacă producătorul i-a ursit cuţitului jumătate de secol de viaţă, mie cine îmi garantează că mai am de trăit măcar o zi? Avem timp - aceasta e poate una dintre cele mai mari înşelări cu care vrăjmaşul ne ameţeşte mintea. Bine, veţi spune - trăim într-o epocă modernă, ce tot vorbim de vrăjmaşul? Însă, aşa cum spunea şi părintele Paisie Aghioritul, contemporan cu noi - a creat cel ce urăşte oamenii un duh al lumii care ne desparte de tot ce ne-ar putea ţine aproape de Dumnezeu. Deşi pare exagerat, echipele de marketing ale marilor firme fac parţial munca diavolului. Cum să ieşi din capcană când nu ai întărire duhovnicească şi ţi se îndeasă în traista vieţii garanţii pe veacuri? E ca şi cum ţi s-ar şopti: "Ia produsul meu, uite, e scump, dar noi îţi garantăm că ani buni nu vei avea nevoie să iei altul". Iar noi, prunci în ale celor duhovniceşti, prindem momeala. Atunci când ni se vând produse cu viaţă lungă, ni se creează senzaţia că noi vom trăi suficient de mult încât să le folosim. Atunci, dacă am atâţia ani în care mă pot bucura de cele agonisite, înseamnă că am şi timp de pocăinţă, ar sugera în subconştient. Uităm că mâine sau într-un an am putea pleca în acea lume în care toate din cele de aici rămân nefolositoare. E drept că de multe lucruri are nevoie omul în lumea aceasta şi că sfânta simplitate a devenit azi o virtute la care noi, mirenii, cu greu mai tânjim. Şi iar îmi răsună în minte cei 50 de ani de viaţă ai cuţitului. Asigurarea cu Dumnezeu Oamenii secolului al XVIII-lea au înfiinţat societăţi de asigurări. Ce e drept, aceste organisme s-au născut în America şi Europa secularizată, iar noi, românii, le-am importat cu succes. După model occidental am ajuns să ne asigurăm casele, maşinile şi chiar viaţa. În Marea Britanie, societăţile de asigurări tronează pe aceeaşi treaptă cu băncile private. Englezii asigură tot ce cumpără, cu excepţia mâncării. Şi atât de bolnavă duhovniceşte e lumea lor, încât îşi asigură chiar şi animalele de companie. Sună a predică, dar societatea în care vieţuim a găsit o metodă de a pune preţ pe tot ce ne înconjoară. Chiar şi noi avem un preţ, şi nu doar prin asigurarea pe viaţă. Cu cât cumpărăm mai mult - inclusiv derizoriile aisgurări - devenim de nepreţuit pentru companiile private şi pentru gurverne. Însă pentru Dumnezeu preţul nostru e cu mult mai mare, căci valorează cât viaţa propriului Său Fiu. Mai demult, în înţelepciunea lor, creştinii din vechime se asigurau cu Dumnezeu. Asigurarea pe casă le erau icoanele şi candela care ardea neîncetat. Animalele din bătătură le erau asigurate prin postul pe care îl ţineau ei, stăpânii, în zilele rânduite de Biserică. Şi ogorul, tot cu viaţă curată şi-l asigurau. Când păşeau alături de "calea cea strâmtă", îi mai certa Domnul cu o secetă de-şi plecau iar genunchii la rugăciune. Şi cum să nu vină ploaie când tot satul postea şi se unea în strigarea către Hristos. Azi, ne îndeamnă guvernele să ne asigurăm ogoarele. Adică să-L lăsăm pe Domnul cu ale Lui, căci noi, oamenii, ne putem purta singuri de grijă! Părintele Paisie Aghioritul spunea că înfruntând viaţa într-un mod comercial ne dispare sensibilitatea duhovnicească. Înstrăinarea de aproapele Propria viaţă şi-o asigurau creştinii dinaintea noastră făcând cruce atunci când plecau de acasă. Nu se tulburau gândind că poate vor muri în mină sau la cine ştie ce munci grele. Ştiau că punând gând la Domnul vor primi ajutor în tot ceea ce fac. Şi, întorcându-ne la părintele Paisie, "oare este lucru mic să aibă cineva împreună luptător pe Dumnezeu? Pentru El nu există nici problemă grea, nici rezolvare grea". Cred că cea mai mare minciună care se vinde frumos împachetată este asigurarea pe viaţă. Pachete de asigurare de la diferite societăţi private garantează că în caz de deces va oferi familiei îndurerate o bine-venită sumă de bani, totul în schimbul unei cotizaţii lunare din partea asiguratului. Nimic rău până aici, însă lucrurile nu stau întru totul aşa duhovniceşte. Atât de mult ne-am înstrăinat unii de alţii, încât nu doar la oraşe, ci şi la sate trăim de parcă vecinul ar vieţui în altă galaxie şi nu-l mai simţim ca pe aproapele din cetăţile de altădată. În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, atunci când omenirea nu inventase încă societăţile de asigurări, văduvele şi orfanii erau ajutaţi de comunitate. Astăzi, de se întâmplă să moară vreun vecin, compătimim biata femeie rămasă cu un cârd de copii, nu fără a o şi judeca: "Cine-o fi pus-o să facă atât de mulţi!" Îi aruncăm o sumă de bani crezând că mare ne-a fost fapta, ca mai apoi să ne afundăm în uitare. După cum bine spunea părintele Mihail Evdokimov, suferinţa aproapelui nu mai e în lumea de astăzi şi suferinţa noastră. Ne-am înstrăinat de aproapele sau, grăind în limba globalizării, ne-am individualizat. Când îl înlocuim pe Dumnezeu cu progresul Întristat de situaţia în care se află omenirea, părintele Paisie povestea cum în Grecia, atunci când e secetă, oamenii nu se mai întorc spre Dumnezeu să spună "am greşit", ci caută soluţii din ce în ce mai năstruşnice pentru a ieşi din necaz. N-a putut încuviinţa părintele dorinţa unui politician de a epura apa din haznale pentru a oferi apă potabilă unei comunităţi însetate. Mai spunea părintele Paisie: "Mai demult, când nu existau aceste mari înlesniri şi ştiinţa nu progresase atât de mult, oamenii erau nevoiţi ca în toate greutăţile să scape la Dumnezeu şi El îi ajuta. Acum, fiindcă ştiinţa a progresat, pe Dumnezeu îl dau la margine. Astăzi merg fără Dumnezeu, spunând: "Vom face aceasta, vom face aceea". Se gândesc la stingerea incendiilor cu mijloace moderne, la forări pentru a afla apă. Dar fără Dumnezeu, ce vor face oamenii? Vor atrage urgia Lui. Vezi, când nu plouă, nu spun: "Vom face rugăciune", ci "Vom face forare pentru a afla apă". Dar răul este că prin aceste mijloace ce există, încet-încet nu numai necredincioşii gândesc aşa, dar chiar şi credincioşii încep să uite puterea lui Dumnezeu. Este bine că ne mai rabdă Dumnezeu. Dar oamenii nici măcar nu mai pricep purtarea de grijă a lui Dumnezeu". "Mai demult, când nu existau aceste mari înlesniri şi ştiinţa nu progresase atât de mult, oamenii erau nevoiţi ca în toate greutăţile să scape la Dumnezeu şi El îi ajuta. Acum, fiindcă ştiinţa a progresat, pe Dumnezeu îl dau la margine." Părintele Paisie Aghioritul