Generaţia „emo“ sau copiii nimănui

Unii dintre semenii noştri care nu găsesc o rezolvare imediată problemelor cotidiene, fie ele materiale ori spirituale, aleg să-şi pună capăt zilelor. Fenomenul suicidului devine cu atât mai alarmant, cu cât acesta face tot mai multe victime în rândul adolescenţilor, adepţi ai unui curent răspândit în Occident şi cu tot mai mulţi susţinători la noi, curentul „emo“.

Generaţia „emo“ (termenul vine de la „emoţional“) este generaţia adolescenţilor depresivi, antisociali, melancolici. Aceşti tineri sunt „victimele“ societăţii moderne în care trăim, lipsiţi de educaţie religioasă, de afecţiunea şi sfaturile părinţilor, care sunt tot mai preocupaţi de grijile cotidiene. Mai mult, această stare apare, după cum au demonstrat psihologii, în urma unor traume care modifică modul de a gândi şi de a acţiona al tinerilor, şi se manifestă în perioada adolescenţei. „Cred că acest stil mi se potriveşte foarte bine“ În Bucureşti există cea mai mare şi mai activă comunitate „emo“. Alina B. este elevă în clasa a X-a, la un liceu particular din Capitală, are rezultate bune la învăţătură şi provine dintr-o familie cu o situaţie materială peste medie. Poartă haine la fel de negre ca şi conturul din jurul ochilor, multe brăţări, cercei, şi o tunsoare zburlită, vopsită în verde aprins. Alina mărturiseşte că a încercat mai multe stiluri înainte de a deveni „emo“ şi momentul căutărilor sale a început odată cu plecarea mamei şi a fratelui ei în Franţa, la lucru. Acum e singură. „Cred că acest stil mi se potriveşte foarte bine. Nu sunt dintre aceia care se mutilează sau îşi taie venele. Sunt chiar o fire veselă. Cred că stilul diferă de la o persoană la alta. Când lumea mă vede pe stradă comentează, dar eu îi las să vorbească. Nu mă interesează ce spun ei. Nici nu ştiu ce înseamnă emo“, spune Alina. Tânăra se consideră o persoană liberă, pentru că, spune ea, îşi trăieşte sentimentele din plin, ceea ce o face să treacă mai uşor peste dorul pe care-l poartă mamei şi fratelui plecaţi departe. „Poate mulţi gândesc că e un moft să fii emo, că la vârsta noastră nu avem probleme existenţiale foarte mari. Din păcate, nu este aşa. Fiecare le ştie pe-ale lui...“, mărturiseşte liceanca. Îşi recunoaşte, oarecum, neputinţa de a se lupta cu greutăţile pe care viaţa i le pune în cale şi este conştientă că mama, dacă ar afla, nu ar fi niciodată de acord cu atitudinea şi comportamentul ei. Acum, o perioadă, va fi „altfel“, diferită de oamenii normali, până când lucrurile se vor aşeza de la sine. Va termina liceul şi va pleca să locuiască alături de familie. Deocamdată, „emo“ e „masca“ pe care o poartă, ca să se poată feri de toate urâţeniile lumii, iar „hainele şi muzica nu exprimă decât un mod de a mă distinge de alţii“, altceva port în suflet. Povesteşte cu ton scăzut, fără să o audă ceilalţi, că acolo, undeva în adâncul inimii ei, mai crede încă în Dumnezeu - „speranţa nu moare niciodată“ - doar că Îl simte supărat, pentru că „nu a mai mers de câţiva ani la biserică“. Duminica preferă să se întâlnească cu prietenii, să se plimbe şi să asculte muzica preferată, care o linişteşte întotdeauna. Demult nu-I mai cere nimic, pentru că „poate nici nu mă mai ştie, o fi uitat cu totul de mine“. „Dumnezeu, dacă mă iubeşte, o să mă aştepte să redevin Alina cea adevărată. Acum, mă joc şi eu puţin“, conchide fata. Andrei S. este cu un an mai mic decât Alina, învaţă la acelaşi liceu şi e ultimul cooptat de grupul tinerilor care-şi fac veacul la universitate. I se spune „poetul“, pentru că scrie versuri cu rimă albă, cu un ton foarte emoţional. E mai retras, vorbeşte doar când e întrebat şi atunci cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în tricoul imprimat cu o inimă frântă, imensă. La fel ca cea adevărată, pe care o ascunde în piept. Membrii grupului nu ştiu prea multe despre el. Din zvonuri, ştiu doar că locuieşte singur într-un apartament din Calea Victoriei, în zona veche a oraşului. Părinţii au divorţat când Andrei avea doar trei ani. A rămas în grija mamei, medic de profesie, care, între timp, a întâlnit un alt bărbat, un om de afaceri, cu care a plecat în America, ţara lui natală. „I-a promis că se va întoarce într-o jumătate de an, dar au trecut doi deja şi ea nu s-a mai întors“, şopteşte Alina, ca să nu fie auzită. Chiar dacă pare preocupat de versurile mâzgălite într-un carneţel cu coperţi negre, Andrei sare ca ars când aude vorbele Alinei. „O să se întoarcă, o să vezi! Trebuie sa îţi bagi tu coada, bârfitoareo, altă treabă n-ai?“, se răţoieşte băiatul „emo“. „E cel mai sensibil dintre noi, de aia nu-l iau în seamă şi nu mă supăr pe el. Tot la noi se întoarce“, replică amuzată Alina. Portretul unui „emo“ Potrivit psihologului Irina Tomescu, de multe ori aceşti adolescenţi, adepţi ai curentului „emo“, „au tendinţa să se considere inferiori persoanelor din jurul lor, să se urască. Nu se pot adapta din punct de vedere social, exclud valorile familiale şi, de asemenea, ignoră şcoala şi dascălii.“ Curentul „emo“ a apărut prin anii â90, în Occident, ca un subgen al rockului. Ceea ce îi uneşte pe tineri este stilul vestimentar şi muzica pe care o ascultă, dar şi atitudinea pesimistă faţă de viaţă. Aceştia se îmbracă în negru, îşi fac frizuri ciudate, se machiază strident, îşi vopsesc unghiile în culori închise, sunt teribilişti, se automutilează şi ajung chiar să se sinucidă. Comunică în special pe internet, iar pentru întâlniri, preferă locurile izolate, precum cimitirele, dar pot fi zăriţi şi în fast-food-uri sau parcuri. „Toate bunătăţile pământului nu vor putea înlocui dragostea părintească“ Preotul paroh Gheorghe Şupeală, de la biserica „Sf. Apostol şi Ev. Ioan“ din Capitală, consideră că responsabili pentru devierile comportamentale ale adolescenţilor din noul val sunt, în primul rând, părinţii: „Mama şi tatăl trebuie să acorde mai mult timp educaţiei şi necesităţilor spirituale ale propriilor copii. Să nu creadă că oferindu-le toate bunătăţile pământului, acestea vor putea înlocui dragostea părintească. Acolo unde este cazul (şi cazurile sunt din ce în ce mai numeroase), cei doi soţi trebuie să gândească de două ori înainte de a pune capăt relaţiei dintre ei, deoarece divorţul lasă traume psihice şi sufleşti adânci în viaţa copiilor, care suferă cel mai mult.“ Fără a încerca să-i judecăm, trebuie spus că prezenţa acestor tineri în peisajul societăţii nu reprezintă un neapărat pericol (nu toţi au gânduri de suicid sau de automutilare; cei mai mulţi aderă la acest curent din dorinţa de a fi la modă), cât mai ales un semnal de alarmă. Ei vor să atragă atenţia asupra lor, tocmai din cauză că suferă din lipsă de atenţie fie din partea părinţilor, a prietenilor sau a persoanei iubite. Comportamentul lor denotă în cele din urmă criza spirituală şi morală în care se află lumea întreagă. ▲ Fluturi negri Îţi pare rău - o crudă minciună. Doar lacrimi roşii - ar mai conta? Fluturi negri Prea târziu ca să îmi spună Ca va fi altfel, dar nu va fi cândva Sub umbrele de copaci, eşti mai gol Cum nici lemnul ce mă sufoca nu-i Şi negri fluturi mi-alintă ochii… Nu-mi doream să cazi în genunchi În noroiul care mă împiedică mereu Să privesc culori în străluciri senine. Acum e prea târziu să îmi spui Că îţi pare rău - nu mai ai cui… Cel care mi-a născut şi totuşi mi-a ucis Şi spirit, şi inimă, şi dragoste, şi vis. (Versuri scrise în stil „emo“, cu autor necunoscut, postate pe internet, pe 31 mai 2007)