Generozitatea Stăpânului - de la simbol la realitate

Uneori grăbiți și puțin preocupați de ceea ce se întâmplă la slujbă, auzim totuși mesajul Evangheliei care vorbește despre ceea ce a făcut și a învățat Mântuitorul Iisus Hristos. Între cuvintele rostite în timpul activității Sale a fost și pilda cu cei care primiseră o vie și trebuiau să o lucreze, iar la vremea roadelor să dea stăpânului ceea ce i se cuvenea.

O pildă cu un puternic caracter hristologic și profetic, rostită cu puține zile înainte de arestarea, condamnarea și moartea Sa pe Cruce. Îi viza pe mai-marii poporului lui Israel, pe cei care Îl căutau permanent pentru a-L învinovăți, a-L arăta potrivnic Legii, pentru a-L condamna și răstigni.

Pilda prezentată în Templul din Ierusalim este foarte importantă pentru creștinii tuturor vremurilor. După cum ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei, ea rememorează întreaga istorie a poporului ales. Via pe care Stăpânul a dat-o lucrătorilor este lumea întreagă, unde au apărut cei care s-au ocupat de lucrare, dar s-au comportat ca și când via era a lor, nu a Celui de la care o primiseră. La vremea culegerii roadelor, stăpânul a trimis slugile pentru a cere ceea ce i se cuvenea de la lucrătorii considerați cinstiți la început. Ce s-a întâmplat este revol­tător! Au fost bătuți, rău primiți, uciși cu pietre, ca și când prezența lor acolo constituia un abuz.

Pilda ne aduce aminte de faptul că Mântuitorul a trimis în diferite etape ale istoriei poporului ales oameni care Îi făceau cunoscută voia, trăitori în duhul credinței singuru­lui și adevăratului Dumnezeu. Le a­min­teau oamenilor calea pe care o părăsiseră, drumul care îi ducea departe...

Unii au fost bătuți, cum a fost Prorocul Miheia, alții au fost omorâți în chinuri groaznice, cum a fost tăiat cu fierăstrăul Prorocul Isaia, alții au fost omorâți între Templu și Altar, cazul lui Zaharia, iar altul, prietenul Mirelui, a fost ucis de sabia călăului chiar în palatul regelui Irod Agripa.

La urmă, Stăpânul viei a spus: „Se vor rușina de fiul meu!” (Matei 21, 37). Dar răutatea și împietrirea lor a fost fără margini, nu s-au rușinat nici de moștenitor, ci l-au scos din vie și l-au omorât. Aceasta prevestea apropiata moarte a Mântuitorului Hristos. Cărturarii și fariseii care L-au auzit în Templul din Ierusalim au spus să nu se întâmple una ca aceasta, când Mântuitorul le-a adresat cuvinte grele: îDe aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei” (Matei 21, 43). Totuși, răutatea lor a mers până la capăt…

Suntem oare recunoscători față de Stăpânul viei, Care ne-a rânduit lucrători, ori ne considerăm stăpâni și Îl ignorăm? De cele mai multe ori, în diferite locuri în care ne aflăm, nu ne comportăm ca lucrători cinstiți, trimiși de Domnul în via Lui, în lumea pe care a zidit-o, ci ne comportăm ca stăpâni. Credem că totul se cuvine nouă și nu arătăm gratitudine față de Dumnezeu.

Stăpânul așteaptă de la cei tri­miși în via dăruită de El recunoș­tință și sporirea roadelor. Biserica face mereu rugăciuni pentru binecuvântarea viei, a holdelor şi roade­lor pe care Domnul le-a încredin­țat spre lucrare, mai ales la slujbele arhi­­­e­rești, înainte de citirea pericopei apostolice și evanghelice, când episcopul rostește rugăciunea care in­vo­că mila lui Dumnezeu asupra viei sădite de El, cerând ca Domnul să o binecuvânteze, să poarte grijă de lumea pe care a zidit-o și pe care o conduce până la sfârșitul veacurilor.

Roadele pe care omul trebuie să le aducă pentru a fi vrednic de atenția și grija Stăpânului viei pentru a fi primit într-o zi în Împărăția Lui cea fără de moarte sunt: rugă­ciunea, faptele bune, tăcerea, neosândirea și, peste toate, iubirea.

Sunt încă mulți credincioși care se roagă. Rugăciunea lor ajunge la Dumnezeu. Fii ai Bisericii care nu lipsesc de la Sfânta Litughie, își împlinesc pravila, ascultă de duhovnic și-i cer canon de rugăciune. Oameni care se roagă pentru alții, pentru ce-i care nu-i iubesc, care își pomenesc morții, rudeniile și chiar străinii necunoscuți.

Suntem mai întotdeauna preocu­pați de faptele altora. Bune și rele. De obicei, cele bune sunt trecute cu vederea, dar nu ne gândim la propriile noastre fapte. Prioritatea sunt alții, ca și cum am răspunde pentru ei. Uităm de datoria pe care o avem față de cei apropiați ori chiar străini, uităm că Dumnezeu i-a numit pe cei din preajmă frații preamici, pe care suntem datori să-i ajutăm. Faptele bune sunt mărgăritarele pe care le putem lua într-o zi când plecăm din lumea aceasta, dar găsim mereu alte priorităţi: imobile, diverse proiecte, lucruri efemere, și uităm de cele cu adevărat importante.

Printre cele care ar putea fi bine­plăcute Stăpânului viei sunt tăcerea și neosândirea. Într-o lume în care se face atât de mult zgomot, unde toți vorbesc și sunt cunoscători ai lucrurilor eclesiale, dar și ai celor care se întâmplă în general în toate domeniile sociale, observăm câte un om care alege tăcerea, despre care tezaurul de cult al Bisericii spune că este fără de primejdie. Într-o lume care acuză și se găsește a fi atotcu­nos­­cătoare, sunt și oameni care iubesc neosândirea, despre care Pă­rinții pustiei vorbesc detaliat și pe care o recomandă celor care doresc să sporească duhovnicește. Printre faptele bineplăcute ar putea fi și lacrimile, la vremea rugăciunii și pocăinței.

Chiar dacă este des citată și folosită, iubirea rămâne virtutea cea mai greu de împlinit în lumea noastră. Întâlnim iubiri egoiste şi interesate. Acestea nu au consisten­ță. Trec deodată cu proiectele efemere pe care le urmăm. Iubirea ade­vărată izvorăște din Dumnezeu, pentru că El este iubire, iar cei care rămân în El arată roade vrednice de pocăință.

În decursul istoriei, toți care au slujit Biserica au avut adeseori mai multe încercări decât bucurii. Iar bucuriile au fost legate doar de slujirea lor, nicidecum de mulțimea roadelor culese din vie. Nu cred că a fost vreun slujitor, indiferent de perioada în care a slujit în Via Domnului, care să nu fi fost copleșit de încercări, acuzații și nedreptăți, fiind prea puțin răsplătit pentru slujirea lui. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spunea: „Socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Toate pătimirile și încercările, toate nedreptățile vor fi răsplătite în ziua cea dreaptă a Slavei celei netrecătoare.

Fiecare dintre noi se poate încadra între cei recunoscători sau nerecunoscători față de Dumnezeu, între cei care își aduc aminte să întoarcă darurile pe care le-au primit de la Dăruitorul atoate, ori între cei nemulţumitori, care consideră că totul li se cuvine numai lor.

Când atitudinea noastră este de nerecunoștință față de El și față de multele daruri pe care le primim, nu putem rămâne între slujitorii Lui, iar via se ia de la noi și se dă altor lucrători care aduc roade vrednice la vremea cuvenită. Așa a fost luată via de la cei care erau împotriva Legii, chiar dacă au primit Legea, chiar dacă au zidit Jertfelnicul, chiar dacă au avut năstrapa cu mană, chivotul, totuși au rămas cu inima împietrită și departe de Dumnezeu. Via s-a dat celor care aduc roade la vreme, pe care Mântuitorul i-a simțit vrednici și i-a trimis să ducă Legea iubirii, Noul Legământ până la marginile pă­mântului. Noi, care ne aflăm în Legea Harului și am primit cuvintele de viață făcătoare ale învățăturii Sale, cum răspundem la dragostea Stăpâ­nului? Suntem indiferenți sau re­cu­no­s­cători?

Întrebări la care vom răspunde fiecare. Va trebui mereu să căutăm la momentele importante ale vieții noastre, de bucurie sau întristare, să ne aducem aminte de Stăpânul din ceruri, să arătăm recunoștință, să-I aducem rugăciune de mulțu­mire stăruitoare, să-I cerem să binecuvânteze viața noastră. Dacă cumva la vremea culegerii roadelor avem mai mult decât alții, să ne gândim și la cei care nu se pot bucura ca și noi de roadele viei și ale pământului. Să-I oferim lui Dumnezeu prin frații noștri, care au nevoie de ajutor, știind că Dumnezeu împrumută mâinile noastre spre a-i ajuta pe cei apăsați în nevoi din vremea noastră, pentru a-i mângâia pe cei aflați în suferință, întristări, bătrânețe, singurătate sau uitați de propriii copii, rudenii și cunoscuți.