George Enescu - genialitatea şi suferinţele unui mare compozitor

Cele mai interesante mărturii memorialistice ale lui George Enescu se referă la capodopera sa Oedipe, terminată în 1931, în țară (la Tulcea sau la Tescani). Oricum, multă vreme l-a urmărit această lucrare importantă, începând de prin anul 1913 până aproape de premiera ­pariziană din anul 1936 (aproape 23 de ani)... În legătură cu această operă, merită semnalat „finalul creștin” al ­lucrării, știind bine că Enescu era un român ­credincios... Deci, n-a fost greu să recunoaștem că el a rămas până la moarte un creștin credincios, chiar și într-o operă antică, aşa cum scria compozitorul Viorel ­Cosma, în cartea „Florilegiu enescian”.

Chiar atunci, după pre­miera operei Oedipe, la Paris, într-o seară de neuitat, un celebru muzician român, contemporan cu George Enescu, Mihail Jora (1889-1971), scria în ziarul Dimineața din 16 martie 1936 că de acum încolo „cei mai vajnici adversari ai lui Enescu nu vor mai contesta enorma sa personalitate creatoare, care se întâlnește o dată la un secol și pe care avem nemărginita fericire să o socotim a noastră, a românilor” (Viorel Cosma, Florilegiu enescian, p. 333).

Iar după 80 de ani, muzicologul citat mai sus (Viorel Cosma) preciza: „Au fost în istoria muzicală a românilor compozitori ca Dimitrie Cuclin (1885-1978), de la care au rămas nu mai puțin de 20 de simfonii, drame, comedii, librete de operă, poezii, eseuri filosofico-literare, studii de muzicologie și bizantinologie, de folclor și etnomuzicologie, manuale și tratate de știință muzicală, de estetică etc. Totuși, nimic nu egalează, în muzica românească autohtonă a secolului trecut, chipul genial al lui George Enescu, muzicianul care a întruchipat în sine nu mai puțin de cinci artizani străluciți ai condeiului ­componistic, ai viorii, pianului, baghetei și ai pedagogiei muzicale, ascunzându-și, cu modestia sa proverbială, virtuțile de poet, artist plastic, estetician, filosof, memorialist etc.” (Ibidem, p. 552).

Momente dramatice

Muzicologul Viorel Cosma, ­care a scris foarte mult despre Enescu, a încercat să precizeze cu aproximație necazurile și loviturile vieții care s-au abătut asupra genialului muzician român, remarcând că s-a vorbit foarte puțin despre viața dramatică, uneori chiar sfâșietoare, care l-a măcinat pe George Enescu cu mult timp înainte de tragicul sfârșit, de suferințele fizice și spirituale, care au fost nenumărate și foarte grele în viața lui. De aceea, el descrie câteva dintre aceste necazuri.

Depărtarea permanentă de casa părintească încă din fragedă copilărie, de la 6-7 ani, depărtarea de părinți și de locurile natale, îmbolnăvirea ireversibilă a mamei lui dragi, căreia îi scria în fiecare zi și de la Viena și de la Paris, necazurile acesteia de a-și pierde 11 sau 12 copii, izolarea ei de soț, tendința de a se călugări la Mănăstirea Văratec, moartea părinților și mai ales absența lui din țară chiar la înmormântarea lor. La toate acestea se adaugă nefericita căsătorie, la vârsta de peste 50 de ani, cu Maruca ­Cantacuzino (o piază rea pentru sensibilul artist, n.n.), episodul aventurii acesteia cu filosoful Nae Ionescu, înainte de căsătoria cu George Enescu, exilul dramatic la Paris, excluderea din Academia Română, unde fusese primit ca membru onorific la vârsta de
25 de ani.

S-au adăugat apoi suferințele fizice, morale și necazurile financiare din ultima parte a vieții, că atunci când el s-a îmbolnăvit, soția sa, Măruca, pe care o dezmierda, zicându-i Isis (zeița fru­mu­seții), insista ca soțul ei, George Enescu, să fie internat într-un cămin (hotel) de bătrâni neputincioși din Paris. Dar niște români sensibili și cu oarecare posibilități l-au instalat într-o cameră la hotelul Atala din Paris, unde va și muri în curând.

Ce poate fi mai dramatic pentru un mare virtuoz instrumentist decât să-și vândă cel mai de preț obiect al vieții, vioara? (Ibidem, pp. 324-325) Și se mai adăuga și confiscarea tuturor bunurilor mobile și imobile de către noul regim comunist, adică moșiile și casele părintești, vila Luminiș pe care el o construise la Cumpătu, casa cu lei de pe Calea Victoriei nr. 141 din București, moștenită de Maruca de la Cantacuzino Nababul, transformată după 1948 în casa ARLUS (azi Muzeul Enescu și Uniunea Compozitorilor și ­Muzicologilor din România).

Un bonom

Despre bonomia proverbială a lui George Enescu se știe câte ­ceva, dar nu tot. El intervenea chiar și pentru dușmani, cum a fost cazul muzicianului, comunist încă, înainte de 1944, Matei Socor (n. 1908), care îl va detrona de la șefia onorifică a Societății Compozitorilor Români, întemeiată de George Enescu, împreună cu colegii români muzicieni, în 1920. În scrisoarea nr. 623, la p. 374 a vol. I: George Enescu. Scrisori, București, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1974, publicată de Viorel Cosma, interveneau, la 10 august 1943, Enescu, Mihail Andricu și Emanoil Ciomac, pentru eliberarea lui Matei Socor din închisoarea de la Târgu Jiu. Matei Socor este autorul primului imn de stat al Republicii Populare ­Române, în 1948.

De altfel, George Enescu a refuzat să participe la „Săptămâna muzicii românești” de la Bucu­rești, în 1950, motivând că nici sănătatea precară nu-l lasă, dar mai ales necolaborarea cu regimul comunist, instalat atunci în ­România.

De aceea, în anul 1946, după o activitate muzicală de toată lauda, după ce cântase și prin spitalele românești, pentru mângâierea răniților și a suferinzilor, și în timpul Primului și al celui de-al Doilea Război Mondial, nemaisuportând regimul de tip sovietic instalat ca pentru veșnicie în țara noastră, s-a îmbarcat cu soția sa, Maruca Cantacuzino-Enescu, pe vaporul Ardealul, traversând Marea Neagră, Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, părăsind țara lui dragă, România, şi stabilindu-se în Statele Unite. Dar pentru că soția sa nu s-a acomodat aici, s-au întors la Paris pentru totdeauna, unde a și murit în noaptea de 4 spre 5 mai 1955, într-o cameră a hotelului Atala, fără ca soția să-i fie alături pentru a-i aprinde o lumânare la căpătâi.

Se spovedise, ca un creștin adevărat, la preotul Vasile Hațegan de la Capela Română din Paris, căruia i-a mărturisit printre altele: „Părinte, viața mea a fost o catastrofă! Îmi este foarte greu și sunt plin de datorii... am ajuns la mila oricui... Am ajuns cerșetor în lume”... Se referea la multele necazuri din viața lui, dar care nu l-au învins decât după infarctul din 1950, la Londra, și după spasmul cerebral dinaintea nopţii în care a şi trecut la Domnul. A fost prohodit în ziua de 8 mai în capela română și înmormântat în cimitirul Père Lachaise din ­Paris, unde și azi își doarme somnul de veci, departe de țara lui (Viorel Cosma, Florilegiu ­enescian, pp. 329-333).

Contestări inadmisibile

Celebrul autor al Rapsodiilor române, al Simfoniilor, Operei Oedip și al altor sute de lucrări muzicale, era o fire retrasă, taciturnă, modestă, a vorbit foarte rar despre munca sa de laborator, despre propria persoană, despre partiturile aflate în lucru. Compunea pe furiș, în camerele de hotel, pe vapor sau în tren, în clipele de pauză dintre două turnee. Gândea câte două-trei piese în paralel, le purta deseori cu anii în minte și în suflet, fiindcă nu avea timpul material să le fixeze în scris.

De multe ori, când vreun ziarist insista să-i dezvăluie partitura la care lucra, maestrul făcea un semn către cap, arătând, cu umor, că piesa muzicală se află la dospit, nefiind încă așternută pe portative (Viorel Cosma, op. cit., p. 335).

Probabil că nu toate compo­zițiile enesciene se vor fi bucurat de succese absolute chiar întotdeauna, deși pentru marele ­George Enescu acest fapt însemna o durere sufletească, pe care a purtat-o în sine, fără să se plângă, până la moarte (Ibidem, p. 337). Dar de aici și până la contestarea diabolică a talentului și a muncii de creație a unui geniu ca George Enescu este prea mult și inadmisibil, mai ales din partea unora care nu au nici o compe­tență în materie. Din nefericire, marele Enescu a avut parte de detractori români chiar foarte duri, în trecut, precum fostul ministru conservator Constantin Argetoianu (1871-1955), dar şi în zilele noastre.