Gheron Irodion, pustnicul tainic al Muntelui Athos, mistuit de dragostea lui Dumnezeu

Citește și: Gheron Irodion, pustnicul tainic al Muntelui Athos, mistuit de dragostea lui Dumnezeu (II)

Străin de tainicele bucurii și înaltele trăiri, mă minunez când aflu despre vie­țuirea unor oameni ai lui Dumnezeu, monahi români sau străini, citind despre ei și ascultând mărturisirile celor care i-au cunoscut ori au auzit de la ucenici despre frumoasa lor trecere prin marea învolburată a acestei vieți.

O bucurie specială am trăit de curând, auzind cuvinte de aleasă apreciere pentru trei monahi români stabiliți în Muntele Athos la începutul veacului al XX-lea, oameni duhov­ni­cești, diferiți de cei mulți, considerați nebuni pentru Hristos. Acești monahi evitau întâlnirile cu alții, fugeau de laudele lumii și, de multe ori, comportamentul lor provoca ilaritate sau nedumerire, stârnind întrebări celor din jur. Făcând toate acestea, nu căutau în nici un fel aprecierea sau recunoașterea celorlalți. Își ascundeau nevoințele, virtuțile și darurile primite de la Dumnezeu, căutând răsplata cerească și ferindu-se de agitația și zgomotul lumii.

În acest sens, am auzit la sfârșitul lunii august 2024 encomiasticele cuvinte ale Mitropolitului Athanasios al Limassolului, Cipru, despre bătrânul monah Enoh, abia cunoscut în cercurile restrânse athonite, căruia Dumnezeu i-a dăruit un biograf renumit, fost monah la Athos și îmbrăcat cu veșmântul arhieriei în Biserica Ciprului, care îi păstrează o neștearsă și elogioasă aducere-aminte.

Despre monahul Trifon, și el român viețuitor în regiunea Kapsala a Muntelui Athos, ne-a lăsat cuvinte pre­țioase Sfântul Paisie Aghioritul, care i-a fost vecin și admirator și care a dorit chiar să viețuiască împreună cu el, văzând vârsta sa venerabilă, dar mai ales neputințele trupești pe care le purta cu bucurie și mulțumire sufletească.

Al treilea monah român, aproape necunoscut în țara lui de obârșie, este Irodion din Kapsala, pe care unii l-au numit „zăvorât”, alții „nebun pentru Hristos”, „ciudat” sau în alte feluri. Și el s-a bucurat de aprecierea Sfântului Paisie Aghioritul, care trimitea periodic ucenici sau cunoscuți să-i ducă hrană, știind că avea cu adevărat nevoie de ea.

Un viețuitor athonit cu numele Eftimie, care s-a nevoit în zona Kapsala a Muntelui Athos, a scris câteva cuvinte despre el. La fel și un pelerin care a poposit de multe ori la Muntele Athos, Athanasios Rakovalis, cronograf al pustiului Kapsalei, ce își dorea inițial să rămână în cinul monahal. Gheronda Irodion însă i-a spus într-o zi că drumul lui avea să fie altul, oferind cu dar profetic câteva nume și repere care s-au adeverit întocmai.

Plecând de la aceste mărturii prețioase și apreciind în special cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul, despre care pot afirma, pe baza celor citite, că a avut o mare dragoste față de români - mai ales față de cei în­zes­trați cu daruri deosebite, precum harul însingurării și al trăirii doar în voia lui Dumnezeu -, încerc să conturez un portret, fie și aproximativ, al monahului Irodion. Viața sa - una de retragere și dăruire totală - reflectă esența monahismului athonit: o exis­ten­ță ascunsă, departe de privirile lumii, dar plină de har și lumină divină.

Irodion s-a născut în anul 1904, din părinții Petru și Elena Mantuf, oameni simpli și săraci, dar cinstiți și credincioși. Tatăl său își câștiga pâinea păscând oile și muncind la câmp. La Botez, Irodion a primit numele Ioan. În tinerețe, contemporanii îl descriau ca fiind un băiat nevinovat, înalt, cu ochi albaștri strălucitori, care exprimau o lumină interioară aparte. Însă ceea ce îl distingea cel mai mult era dragostea sa profundă pentru cuvintele sfinte. Îi plăcea să asculte istorisiri despre pustnici, care trăiau izolați în peșteri, în locuri singuratice, ducând o viață de rugăciune și nevoință.

Într-o zi, Dumnezeu a rânduit ca un călător rus să poposească în casa lor, în drumul său de întoarcere de la Muntele Athos. Deși părinții lui Ioan nu aveau multe posibilități, l-au primit cu brațele deschise, oferindu-i bucate simple și loc de găzduire. Călătorul misterios le-a povestit cu emoție despre întâlnirile sale cu sfinții din Grădina Maicii Domnului, Muntele Athos. Aceste povestiri l-au marcat profund pe tânărul Ioan, trezindu-i dorința de a urma și el calea acestor pustnici și de a-și închina viața lui Dumnezeu într-o ascultare tăcută și smerită.

Așa s-a născut și a rămas vie în inima tânărului râvna de a-și dedica viața lui Dumnezeu, mai ales după ce a avut ocazia de a se întâlni cu un bătrân monah de lângă Mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, care purta același nume ca al său. Această întâlnire providențială i-a întărit chemarea lăuntrică, iar la puțin peste 20 de ani, Ioan a ales, fără ezitare, calea Sfântului Munte. A părăsit lumea pentru a se alătura vieții monahale athonite, urmând exemplul pustnicilor pe care îi admira atât de mult încă din copilărie. Acolo s-a nevoit în diferite locuri, la Chilia Intrării Maicii Domnului în Templu, apoi la Lakkoskiti, Provata, mănăstirile Caracalu, Filotheu și Vatoped.

La 28 octombrie 1964 a venit la Chilia Sfântul Dimitrie din Kapsala. În ultimii ani ai vieții sale a trăit zăvo­rât, ducând o viață aspră, lipsită de mângâiere și petrecând cu desăvârșire singur. La chilia sa, bătrânul Irodion avea o cisternă de unde se aproviziona cu apă. Însă, odată, observând că un șoarece a căzut în ea, a refuzat să mai folosească apa din cisternă, dar nu s-a dus nici în altă parte să ia apă. Vecinul său, bătrânul Macarie, îi aducea apă, într-o tăcută slujire. Irodion nu își făcea provizii, nu cumpăra nimic, nu meșterea obiecte pentru a le vinde și nici nu cultiva pământul. Trăia într-o dependență totală față de voia lui Dumnezeu, asemenea păsărilor cerului și corbilor cărora Creatorul le poartă de grijă. În același fel, Domnul îl ocrotea și îl hrănea pe bătrânul Irodion, asigurându-i cele necesare vieții prin minuni tainice și oameni binevoitori.

Desele lui mutări s-au datorat nevoii de a-și câștiga o bucată de pâine. Mulți călugări care locuiau în chilii lucrau în diferite mănăstiri pentru a-și asigura traiul. Trudeau din greu la îngrijirea copacilor, în special a măsli­nilor, sau la vii, strângând roadele lor. De asemenea, cultivau pământul și împlineau cele mai grele ascultări. Monahii români din perioada la care facem referire erau vestiți în tot muntele pentru priceperea, cumințenia și smerenia lor.

Ultimii 40 de ani din viața sa, bătrânul Irodion i-a trăit în zona Kapsala, un loc odinioară pustiu, cunoscut pentru marile asceze ce s-au săvârșit acolo, în inima Muntelui Athos. A trecut la cele veșnice la 12 decembrie 1990, după ce viețuise în Sfântul Munte aproape 60 de ani, dedicați în ­întregime rugăciunii și nevoinței.

Am cules mărturiile care s-au păstrat despre bătrânul Irodion, caracterizate de o frumusețe filocalică rar întâlnită. Unele relatări par aproape de necrezut, asemenea poveștilor, dar în esență sunt pline de înțelepciune duhovnicească. Aceste istorisiri nu doar inspiră sufletul, dar ne îndeamnă la trezvie, la căință și la o viață mai apropiată de Dumnezeu, așa cum a trăit și bătrânul Irodion în modestia și sfințenia sa. Când cineva îl vizita pe bătrânul Irodion, acesta deschidea ușa colibei sale, scotea puțin capul și începea să vorbească. Cunoștea româna, rusa și greaca, iar discuțiile erau adesea neobișnuite, alcătuite din cuvinte aparent lipsite de coerență. De exemplu, afirma că are stăpânire asupra soarelui, ploii și altor forțe ale naturii. Printre aceste vorbe aparent ciudate, bătrânul Irodion strecura însă cuvinte ce rămâneau întipărite adânc în mintea vizitatorului. Spunea lucruri care îl priveau în mod personal pe cel ce stătea în fața lui, menționând aspecte pe care doar acea persoană le știa și pe care Irodion le descoperea cu o atenție și sensibilitate aparte.

Plecând de la el, oamenii se întrebau adesea: „Ce taină ascunde acest bătrân? Este proroc, nebun pentru Hristos sau poate un înșelat?”. Fiecare întâlnire lăsa în urmă o enigmă, o impresie profundă asupra celor care îl căutau, transformându-l într-o figură misterioasă și fascinantă în inimile celor care aveau privilegiul de a-l cunoaște.

Trei lucruri erau limpezi, dincolo de orice îndoială, pentru cei care mergeau să-l viziteze pe bătrânul Irodion Kapsaliotul. Primul era chipul său senin, dulce, de bucurie aducător, de o culoare precum a gutuii galbene, pe care se distingea o strălucire ascetică. Chipul său nu era respingător, ci dimpotrivă, plăcut la vedere, chiar dacă era neîngrijit.

Apoi era lepădarea de sine. Bătrân de optzeci de ani, viețuia în cea mai mare parte a timpului flămând, din cauza lipsei de cele necesare traiului, într-o colibă pe jumătate dărâmată, în care ploile și vânturile intrau peste tot. Apa picura prin acoperiș, iar de încălzire nici nu putea fi vorba. Este un fapt aproape inexplicabil că în 1986, an care a avut o iarnă foarte grea, bătrânul Irodion a supraviețuit. În chilia sa umbla desculț și nu avea pat. Stătea mereu în picioare sau se sprijinea de marginea unei lădițe ce era plină de lucruri vechi, bune de aruncat.

Pe când era tânăr monah, o chilie din Provata a luat foc și a fost învinuit pe nedrept că ar fi pricinuit incendiul. Unii argați l-au și bătut. După această întâmplare, de fiecare dată când era întrebat de ce nu aprinde soba, răspundea: „Ca să nu ard Kapsala”. Se poate să-și fi luat singur un astfel de canon, de a nu aprinde niciodată focul.

Odată l-au întrebat ce face atunci când îi este frig, iar el a răspuns: „Merg la Sinai și mă încălzesc”. Se referea probabil la o călătorie cu gândul. A continuat: „Monahul care se nevoiește corect este ca și cum ar avea înlăuntrul său luna mai... Niciodată nu simte frig”. Poate de aceea, Sfântul Paisie spunea despre dânsul: De vreme ce stă în chilia sa, în atâta lipsă, înseamnă că primește multă mângâiere de la Dumnezeu”.

Nu pot fi trecute cu vederea apoi străvederile și prorocirile sale. Multora le descoperea gândurile. Odată l-au vizitat trei părinți dintr-o insulă, iar el le-a spus că sunt din Corfu (Kerkira). Altădată, un monah a mers să-l întrebe despre părerile potrivnice, întrucât avea două gânduri și nu știa pe care să-l urmeze. Înainte ca el să întrebe ceva despre aceasta, bătrânul Irodion i-a spus: „Să nu te despartă părerea, ci tu să o desparți”.

Altădată, același monah, în vremea Postului Mare, se simțea istovit trupește și a mers să-l întrebe dacă poate dezlega la puțin untdelemn. ­Înainte de a-l întreba, bătrânul i-a zis: „Dacă nu poți, să mănânci puțin untdelemn”.

Altui monah i-a spus că la chilia lor, care avea atunci un singur nivel, vedea terase mari îndreptate spre mare. Însă când au ridicat o clădire nouă, cu balcoane mari, și-au amintit de cuvintele de odinioară ale bătrânului.

Și la Chilia Burazeri vedea în curte o biserică mare și frumoasă închinată Maicii Domnului, înconjurată de flori. După ani buni, când părinții au zidit o nouă biserică, și-au adus aminte de vorbele lui. De altfel, părinții de la Burazeri îl pomenesc cu venerație.

Odată, când doi închinători au mers să-l viziteze, bătrânul a început să-i spună unuia dintre ei problemele lui și ce anume va avea de înfruntat atunci când va ieși din Munte. Atunci l-a întrebat și celălalt:

– Mie nu ai nimic să-mi spui?

– Problema ta este în Sykia.

Acela s-a uitat în jur, dar i-a spus că nu vede nici un smochin (sykia este și numele grecesc al smochinului).

– Ca să ajungi la acel smochin, trebuie să traversezi marea.

Dar acela tot nu înțelegea și a plecat nedumerit. Însă, de îndată ce a ajuns în satul său, Sykia, din Corint, a apărut o problemă gravă în familia sa. Abia atunci și-a adus aminte de spusele monahului Irodion.

Altădată, pe când bătrânul Meletie Românul îl luase la chilia sa, închinată Sfântului Gheorghe, ca să-l îngrijească la bătrânețe, l-a vizitat un oarecare monah împreună cu un tânăr. De îndată ce i-a văzut, de departe - se afla la poartă cu pisicile - a strigat furios ca tânărul să se oprească, nelăsându-l să se apropie fiindcă avea aparat de fotografiat. Cum a văzut aceasta bătrânul Irodion, numai Dumnezeu știe...

Uneori îl vizitau și oameni de vază, precum protosul Sfântului Munte, ieromonahul Paisie Hilandarinul.

De multe ori, bătrânul Irodion oferea sfaturi simple, dar pline de înțelepciune, precum: „Când monahul stă la chilia sa și nu se ocupă de alții, ci se roagă, atunci vine dragostea lui Dumnezeu înlăuntrul său”. După acest cuvânt profund, însă, începea adesea să rostească lucruri ce păreau lipsite de coerență. Nimeni nu reușea să deslușească în întregime înțelesul acestor cuvinte, iar concluziile rămâneau evazive. Cei care îl ascultau plecau adesea nedumeriți, fără să poată înțelege deplin mesajul bătrânului, dar simțind că în spatele aparentelor incoerențe se ascundea o taină duhovnicească mai adâncă.

Odată l-au vizitat doi monahi și băteau în poartă, dar el nu deschidea. În schimb, auzeau șoapte. Îl vedeau pe ferestruică, întors cu fața la perete și șoptind ceva; nu auzea nimic în jurul său. Au așteptat vreo jumătate de ceas, dar el nu și-a părăsit rugăciunea...

Din pricina statului îndelungat în picioare, acestea se umflaseră; ajunseseră țepene ca niște coloane, încât nu se puteau îndoi. Sub degetul mare de la un picior avea o rană mare cât o nucă și scotea un puroi urât mirositor.

O altă amintire despre bătrânul Irodion îl zugrăvește într-un mod cu totul neobișnuit:

„Am intrat în chilie și am văzut un bărbat cu părul lung atârnând, purtând ceva ciudat în loc de sutană. Stătea la intrare, ținându-se cu ambele mâini de o grindă de lemn, și stând rezemat de altă grindă. Am intrat. «Părinte, am venit să te vedem!». «Cine te-a trimis?», întrebă el cu accent românesc. Noi i-am răspuns: «Părintele Paisios!». «Ah, părintele Paisios, un om sfânt! Părintele Paisios, un om sfânt!», a exclamat el. «Da, și ne-a spus să-ți aducem ceva de mâncare». «Ah, mulțumesc mult, părinte Paisios! Ce mi-a adus părintele Paisios?», a continuat el. Apoi a luat o roșie și a aruncat-o pe peretele opus. Apoi a aruncat prăjiturile Papadopoulos, a rupt cutia cu cuvintele: «Lasă păsările să le mănânce!» Și o piersică a fost aruncată deoparte. Observam toate acestea cu interes, încercând să înțeleg motivul din spatele comportamentului său ciudat. A împrăștiat totul în jur. A rupt pachetul de macaroane și l-a vărsat pe pământ: «Mulțumesc, părinte Paisios! Mulțumesc, părinte Paisios! Păsările vor avea asta! Păsările vor avea asta!», repetă el iar și iar”.

Un novice, care dorea să rămână la Athos, mărturisește:

„Era greu de ajuns la chilia lui, chiar dacă, teoretic, știai drumul. Viețuiam de luni de zile în părțile acelea și tot nu pricepeam încotro duce fiecare potecă, așa de încurcate erau! Odată, când mergeam la Karyes pentru cumpărături, împreună cu un părinte care mă găzduia, am văzut de departe un „bătrân” ieșind dintr-o chilie dărăpănată și bucurându-se de căldura soarelui.

– Gheronda, cine este acesta?, am întrebat eu, surprins.

– Este Gheronda Irodion, unul dintre monahii români vechi… Este cam ciudat.

– Mergem să-l vedem, Gheronda? Poate are nevoie de ceva, am spus eu cu mult entuziasm.

– Ei, nu e ușor să te apropii de el. Când vede că cineva se duce la el, se ascunde. Nu vrea. Se spune despre el că e nebun, că și-a pierdut mințile.

M-am gândit că Gheronda știe mai bine decât mine locurile, oamenii…”

Au trecut luni bune până ca acesta să mai audă iarăși de Gheronda Irodion, însă contextul în care a făcut-o merită relatat. Pe atunci sosise în împrejurimi un monah nou, tânăr, din Atena, licențiat în matematică, dar fără experiență duhovnicească.

În mod normal, ca să meargă cineva să se nevoiască de unul singur, trebuie să fie suficient de matur duhovnicește, să aibă experiență în războiul nevăzut și o înălțime duhovnicească pe măsură. Altfel, există riscul de a-și pune în primejdie atât sănătatea trupească, dar, mai ales, viața duhovnicească. Mai întâi, monahul trebuie să facă ascultare timp de 10-15 ani pe lângă un părinte sau într-o mănăstire de obște, să înțeleagă cum acționează vrăjmașul, să învețe rugăciunea inimii, să ducă o viață de asceză și abia mai apoi să ia calea pustiei. Aceasta este ordinea firească a lucrurilor, în tradiția monahală ortodoxă. Pustiul nu este pentru toată lumea. Este pentru cei îmbunătățiți duhovnicește, pentru cei cu experiență și căliți în focul ascezei.

Monahul în discuție stătuse doar doi ani la mănăstire și, după o ispită ce se ivise și care era cât pe ce să destrame obștea, „a luat calea pustiei”, fără binecuvântare și fără încuviin­ța­rea părinților și, mai ales, fără binecuvântarea Părintelui Paisie (Aghioritul).

Așa a ajuns un tânăr, din apartamentul său din Atena, în pustia Kapsalei. Era neînvățat cu munca fizică și fără nici un fel de experiență la treburile câmpului, că nici arpagic nu știa să pună în pământ.

„Odată, Gheron Irodion mi-a arătat o pâine pe care tânărul monah o făcuse. Era mai tare decât o cărămidă…

– Bine, am zis, dar cum ai pregătit-o?

– Păi, am amestecat făina și apa și apoi am pus-o în cuptor.

– Așa, fără sare, fără drojdie?

– Este nevoie de toate acestea…?, a întrebat el, zâmbind. Am izbucnit în râs amândoi…”

Celui nepriceput, descoperindu-l pe Gheronda Irodion, i s-a făcut milă de el. Îi ducea din când în când „mâncare”. Acum, ce fel de mâncare era și dacă se putea mânca, nu se știe, dar probabil îi ducea și câte o conservă, pâine cumpărată, zahăr, sare, cafea.

Astfel că bătrânul îl primea ori de câte ori se ducea să-l viziteze. Doar lui îi deschidea ușa chiliei și îl primea înăuntru. Observase el că tânărul monah era în primejdie din cauza tinerei vârste, a lipsei de experiență duhovnicească și a slăbiciunii tru­pești. De aceea, treptat, i-a deschis nu doar ușa chiliei sale, ci și poarta sufletului său. Printre multe cuvinte și vorbe fără noimă, a început să-i dea și sfaturi duhovnicești foarte prețioase. Mai mult de atât, i-a descoperit că, peste câteva luni, o să schimbe locuința pe care o avea acum și o să vină să locuiască în chilia din vecinătatea chiliei lui. Chilia vecină era foarte bine îngrijită, fiindcă monahul care locuia acolo era priceput la reparații.

„– Dar, Gheronda, zicea prietenul meu, fără să înțeleagă, în această chilie stă părintele X…

– Acesta, la primăvară o să plece, o să golească chilia și o s-o iei tu, după ce o vei cere la mănăstire, lucru care s-a și întâmplat, exact așa cum spusese Gheronda Irodion.

– Măi, ne «lucrează» pe toți bătrânul, a mărturisit beneficiarul acelor cuvinte.

– Despre cine vorbești?

– Cum despre cine? Despre Gheronda Irodion… Ne «lucrează» pe toți, face pe nebunul, dar nu este deloc nebun… Este un om duhovnicesc.

– De ce spui asta?

Și a început să expună detaliat toate întâmplările și sfaturile duhovnicești pe care i le dăduse.

– Să mergem împreună la el într-o zi, l-am rugat.

– Mergem…

Era după-amiaza când am ajuns la el.

– Stai aici, într-o parte, să nu te vadă, pentru că altfel s-ar putea să nu deschidă, mi-a spus prietenul meu.

M-am dus și m-am ascuns, ca să nu mă vadă.

– Gheronda, Gheronda! a strigat.

În scurt timp, ușa veche de lemn s-a deschis și în cadrul ușii a apărut, adus de spate, Gheronda Irodion. Au vorbit ceva amândoi și, mai apoi, prietenul meu mi-a făcut semn să mă apropii.

– Gheronda, Thanásis este prietenul meu, a spus.

Gheronda Irodion, surprins, s-a speriat, m-a privit pentru câteva clipe, nu a zis nimic, iar apoi a continuat conversația începută cu prietenul meu.”

Același monah mărturisea că, în perioada aceea, avea trei gânduri (ispite) care nu-i dădeau pace. Unul se referea la poligamia pe care Dumnezeu a permis-o în Vechiul Testament. Al doilea, cum se face că un proroc, precum David, care avea duhul lui Dumnezeu, care a vorbit cu Dumnezeu, care a avut parte de binecuvântarea și de ajutorul Lui în toate situațiile grele, a fost învins de pofta trupească și să-i ia nevasta lui Urie, să aibă și alte multe neveste? Cum erau compatibile în acea vreme asemenea situații contrastante?

„Urmărind discuția lor, am constatat cu surprindere că Gheron Irodion a dat răspuns la toate cele trei întrebări care mă frământau, fără ca eu să fi întrebat ceva și fără ca prietenul meu să bănuiască ceva. Am rămas extrem de surprins și am început să-l privesc cu respect și admirație.

La un moment dat, prietenul meu îi spune:

– Gheronda, Thanásis vrea să se facă monah.

– Monah?! Ce monah? El… familist. O să aibă familie. Mai întâi la Tesalonic, apoi un sat aproape de Tesalonic, apoi Flórina și după aceea… A ezitat un moment, iar apoi a continuat:

– Siberia, Siberia!

Prietenul meu se întoarce către el și îi spune:

– Bine, Gheronda, dar de unde știi că este din Flórina?

– Care Flórina? Eu nu am spus Flórina! Eu am zis Florida, în America, acolo unde sunt corăbiile…

Și a continuat în același fel. Noi am zâmbit pentru felul în care s-a eschivat”.

După treizeci de ani s-a constatat că Irodion profețise. Thanasis nu a devenit monah, ci a trăit 24 de ani la Tesalonic și apoi trei ani într-un sat aproape de Tesalonic. (va urma)

 

Bibliografie

Athanásios Rakovális, Pustiul Kapsálei. Sursa: http://apantaortodoxias­.blogspot.gr­/2013/09/blog-post_1434.html

„Misteriosul zăvorât Irodion”, în: Ierom. Eftimie Athonitul, Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, București, 2016.

https://www.monastiriaka.gr/en/blog/elder-irodion