Glasul lăcomiei sau comoara nimănui

Trei oameni călătoreau împreună printr-o pădure. Aici aflară o comoară, pe care o împărţiră în trei părţi egale, după care, terminându-li-se mâncarea, hotărâră ca acela mai tânăr dintre ei să meargă în satul vecin pentru a cumpăra cele ale gurii de care erau acum lipsiţi. Cel dus după mâncare, în drum spre sat, îşi zise în sinea lui: „Mi-am primit partea, sunt bogat, însă aş fi fost şi mai avut dacă aş fi găsit singur comoara. Nu va fi greu să-i omor pe cei doi tovarăşi pentru a pune mâna şi pe banii lor. O să otrăvesc mâncarea pe care le-o voi duce, le voi spune că am mâncat în sat, ei vor mânca, vor muri şi banii vor fi ai mei“. Zis şi făcut. Otrăvi mâncarea şi se puse degrabă pe calea ce-l întorcea în pădure.

Dar aici, cei doi tovarăşi, care-l aşteptau nerăbdători, îşi făcuseră şi ei un plan: „La ce mai era nevoie să împărţim banii aflaţi şi cu nepricopsitul acesta? Vom şti ce să facem. Când ne va duce mâncarea, vom sări asupra lui, iar el va face cunoştinţă cu ascuţişul cuţitelor noastre“. Când tânărul s-a înapoiat, ceilalţi doi l-au ucis, după care, mâncând din ce adusese din sat tovarăşul lor, muriră şi ei. Iar comoara rămase a nimănui. Cine ascultă de glasul lăcomiei nu sfârşeşte bine. (Augustin Păunoiu)