Gloanțe cu miros de vanilie

Bocancii se întorseseră singuri acasă! Cum erau plini cu țărână, a crezut că sunt picioarele de pământ ale fiului său.

În primăvară a văzut că răsărise grâul din ele. S-a ocupat soarele să-l coacă, luna să-l secere, vântul să-l treiere, iar păsările cerului să-l ducă la moară.

Mai apoi, către iarnă, știind că e vorba de sufletul fiului lor, a adunat făina albă presărată pe drumuri și-a frământat din ea o pâine mare, rotundă. Cât să rupă toți flămânzii lumii din ea, săturându-se. Și-a rămas ani de-a rândul pâinea întreagă pe masă, semn că sufletul celui dispărut venise să stea împreună cu părinții. Îl auzeau umblând cu pași moi prin odăi. Poate că obosiseră numai bocancii, de se întorseseră numai ei. Picioarele rămăseseră pe câmpul de luptă, deși se terminase războiul. Dacă avea să înceapă în anii următori altul?

Tatăl îi suise în podul casei, de unde îi dădea în fiecare duminică jos.

Cu toate că erau vechi și jerpeliți, el și-i punea în picioare și începea să umble cu ei prin curte. Și curtea se transforma, în tot acest timp, în poligon de instrucție.

- V-aniliați!, auzea el sunându-i în urechi.

Pomii din grădină, abia înfloriți, auzeau comanda și ei, încolonându-se în spatele bătrânului soldat.

Mirosea aerul a vanilie.

- Stângul! Dreptul!

Stângul! Dreptul!

V-aniliați! Pe loc repaos!

Înainte de ora prânzului, tatăl își punea pe umăr pușca de lemn, pe care şi-o cioplise singur din creanga unui salcâm, și pornea prin sat, strigându-le celor întâlniți în cale:

- Mi s-a întors băiatul acasă, oameni buni. Ăștia sunt bocancii pe care i-a purtat el pe front. Nu s-au învechit deloc!

Încotro? îl întreba câte unul.

Până aci la biserică, răspundea tatăl vesel. Merg să-I mulțumesc lui Dumnezeu!

Seara, urca bocancii înapoi în pod. Vâra pușca sub pat și adormea fericit. 

Îi șuierau toată noaptea prin somn gloanțe cu miros de vanilie!