Gogol şi Caragiale

Nu am ştiut sau am descoperit cu mare întârziere că anul în care Gogol moare, 1852, este anul naşterii lui Ion Luca Caragiale. Nu cred că este vorba de o simplă coincidenţă, deşi mulţi dintre cei întrebaţi în legătură cu aceasta ar spune că e doar atât. Dar, încă o dată, întâmplare nu poate fi. Doi autori mari şi cumva asemănători îşi predau unul altuia ştafeta.

La doar 43 de ani, Nikolai Vasilievici Gogol ieşea din această lume în condiţii dramatice, lăsând locul pe scenă unui confrate dintr-o ţară mult mai mică, dar cu aceeaşi scârbă genială faţă de contemporanii săi. Caragiale, cum se ştie, nu a murit în micul regat al României, ci tocmai la Berlin, unde se autoexilase, dezgustat de Dâmboviţa, Dâmboviţe şi dâmboviţeni. Anul viitor se împlinesc o serie de cicli, 160 de ani de la naşterea unuia şi moartea altuia, dar opinia noastră critică va vorbi despre centenarul morţii lui Caragiale, 1912-2012. Am avut anul acesta suta de ani de la naşterea lui Cioran, eveniment marcat de toată povestea manuscriselor şi de poziţia penibilă în care s-a pus statul român neavând bani suficienţi pentru achiziţionarea lor la licitaţia pariziană, urmând ca un particular să facă acest oficiu şi pe urmă să doneze nepreţuitele obiecte aceluiaşi sărman şi spoliat stat. Aşadar, pe firmament va urca Caragiale. Nu-mi aduc aminte ce aniversări au avut loc acum zece sau douăzeci de ani. În orice caz, în 1952, când era centenarul naşterii ca şi în 1950, al lui Eminescu, culturnicii partidului comunist s-au întrecut care pe care pentru a scoate în evidenţă caracterul militant demascator al operei celor doi, vizavi de societatea burghezo-moşierească, ale cărei moravuri le-au biciuit nemilos. Şi despre Gogol, activiştii culturali stalinişti au spus acelaşi lucru. Gogol este mare fiindcă a avut geniu coroziv satiric şi nu a cruţat societatea de pe vremea lui, aşa cum în alt capăt de lume a făcut Balzac, că doar nu degeaba spunea marele clasic Friedrich Engels că a învăţat din Comedia Umană mai multă economie politică şi sociologie decât din toate tratatele de specialitate consultate. Lucru însă complet inexact. Atât Gogol, cât şi Caragiale au întins peste timp tocmai o asemenea momeală lumii comuniste din care tembelii năimiţi au înfulecat prosteşte. Ironia face că dacă unul dintre cei doi trăia într-o asemenea epocă ar fi avut ce biciui, oho! A trăit bunăoară Mihail Bulgakov la ruşi, iar la noi, din păcate, nu am cunoscut ceva echivalent lui Caragiale. Să fie, totuşi, Goma în ce a scris el mai bun? Ştim care a fost soarta lui Bulgakov. De Goma ce să mai vorbim... Evident, ei au avut şi dimensiunea satirei, dar nu prin aceasta sunt mari. Cine s-a informat însă a aflat că scriitorul ruso-ucrainean, spre sfârşitul scurtei sale vieţi, a vrut să scrie o urmare la "Suflete moarte" care se intitula taman "Suflete înviate". Nu făcea aceasta fiindcă aşa-i cereau autorităţile ţariste, dar îşi dădea seama că mersese prea departe şi felul în care portretizase anumite personaje dovedea o intimitate mult prea mare cu Necuratul. De aceasta s-a temut Gogol şi pentru aceasta a plătit. Nu l-a anchetat Ohrana, ci el singur s-a supus unui examen interior necruţător din care a înţeles că este vinovat şi de aceea trebuie să ispăşească. Ultimii săi ani se caracterizează tocmai prin eforturi uriaşe de purificare, nevoinţe mai presus de puterile omeneşti, până când organismul extrem de slăbit a cedat. În anii '90 la noi, în tălmăcirea lui Boris Buzilă, a apărut o carte în care cititorii au putut descoperi cât de amănunţit cunoştea Gogol dumnezeiasca Liturghie şi cu câtă evlavie se raporta la fiecare moment din desfăşurarea ei. Aşa ceva nu poate scrie cineva din afară, ceea ce nu a fost cazul scriitorului, adânc aplecat, după experimentul aşa-zis satiric, asupra celor sfinte. Aşa, cred, se cuvine gândit destinul teribil al lui Gogol şi nu bătând cărarea prostiilor jdanoviste. Satira sa nu a fost procedeu literar, cum îşi închipuie, din păcate, şi acum unii critici pretins liberi în gândire, ci o viziune înfricoşător de schimonosită asupra lumii, aşa cum i-a fost inspirată de Diavol. Pentru aceasta a plătit amarnic. Rar să întâlnim o altă viaţă mai chinuită şi mai tânjitoare spre ceea ce nu putea avea! Un reacţionar sadea Despre Caragiale nu putem spune acelaşi lucru. În ciuda unor povestiri fantastice, e greu de spus că geniul scriitorului nostru chiar a intrat în contact cu forţe oculte. Ştiu însă pe de altă parte că, precum Gogol, el era un om credincios, conservator, respecta monarhia şi, ceea ce demonstrează literatura sa, nu i-a suferit pe mahalagii, moftangii, pezevenghi, mârlani am spune acum, tot gunoiul epocii, îmbogăţiţii de după Unire şi Independenţă. Din acest punct de vedere era un reacţionar sadea. Sufletul său, ca şi al lui Gogol, se îndrăgostise de ceva foarte curat şi nevăzut, care nu se putea găsi pe pământ, cu atât mai puţin în România paşoptistă şi postpaşoptistă. Caragiale poate fi înţeles mai degrabă în amărăciunea, în scârba şi dezgustul abisal faţă de lume, şi câtuşi de puţin într-o atitudine simplist jovială. Râsul comediilor sale dezvăluie un absurd la fel de teribil ca şi grotescul gogolian. Nu e veselie tâmpă acolo, ci un fel de disperare determinată de constatarea că într-o bună zi marionetele vor lua locul oamenilor. Aici mă despart de ce crede N. Steinhardt. Eugen Ionescu a moştenit de la Caragiale exact ceea ce propaganda comunistă refuza să admită şi oricum nu înţelegea. Marii noştri clasici au fost astfel învăţaţi la şcoală de generaţii la rând într-un mod absolut fals, scoţându-se din ei doar ce doreau vremurile şi nicidecum fiinţa veritabilă. Mă întreb însă ce se va întâmpla la anul. Vom vorbi liber despre adevărata faţă a celor doi sau vom pune în farfurie clişee vechi, deoarece, fiind mai comod, le vom mesteca pe îndelete?