Graba independenței și dureroasele eșecuri ale tinereții
Pilda fiului risipitor poate fi citită în multe chei interpretative. Uneori, însă, cea mai simplă tâlcuire este cea directă, dureroasă, vie, care se impune aproape de la sine. Povestea fiului risipitor ne dezvăluie toate eșecurile tinereții, vârsta marilor aventuri care se soldează adesea cu impasuri profunde, întrebări nerezolvate, dar din care avem mereu de învățat, din care putem dobândi experiența vieții, singura care nu ne poate fi predată de alții.
Un tânăr își va dori întotdeauna dobândirea independenței indiferent de temperamentul pe care îl are, educația pe care a primit-o sau cât de stabilă este relația cu el însuși și cei din jur. Acest prim impuls îl observăm și în cazul fiului risipitor. El își dorește să capete cât mai repede moștenirea de la tatăl său (cf. Luca 15, 12). Pentru că orice tânăr este conștient că independența sa nu se poate obține fără bani, fără posibilitatea de a dispune după bunul său plac de unele venituri mai mari sau mai mici. În zilele noastre, acest „lux” este permis numai celor cărora părinții au ce să le ofere. În majoritatea situațiilor, independența financiară vine cu un cost destul de ridicat: un loc de muncă de începător, unde trebuie să trudești din greu și să primești un salariu mai degrabă modest. Însă, în cazul fiului risipitor, lucrurile nu au stat deloc astfel. El primește o moștenire destul de generoasă din partea tatălui său, care nu se opune deloc dorinței nesăbuite a propriului fiu, conștient fiind că acesta va stărui în încăpățânarea sa și nu se va lăsa până când nu va obține ce își dorește. Ceea ce nu știu tinerii este că dobândirea independenței nu înseamnă numai să faci ce dorești tu, iar banii fie te responsabilizează și mai mult, fie îți creează o dependență nesănătoasă și te transformă în robul lor. Nu poți fi stăpânul lor absolut atunci când ai, dar vei fi foarte aproape de înrobirea din partea lor atunci când ai nevoie de ei și nu-i poți obține de nicăieri.
Risipele tinereții
Al doilea eșec al tinereții din care avem de învățat, după cel al dobândirii așa-zisei independențe, este cel al risipirii inutile de efort, bani, implicare emoțională. Tinerii nu au limite. Așa cred ei. În realitate, mai degrabă curând decât târziu, le vor cunoaște. Iar atunci când te afli în fața gardului pe care nu poți nici să-l sari, nici să te strecori pe sub el, este timpul să îți recunoști prima înfrângere majoră și să cauți, în același timp, un alt orizont către care să te îndrepți. Meritul fiului risipitor este că, atunci când a dat de gardul impenetrabil, nu doar și-a recunoscut eșecul, ci a și căutat o altă oază de speranță. Însă precum știm, înainte de acest moment a făcut câteva greșeli foarte grave, care puteau să-l distrugă pentru totdeauna. În primul rând, a cheltuit moștenirea primită, „trăind în desfrânări” (Luca 15, 13). În al doilea rând, nu a dobândit nici un meșteșug, nu a împlinit nici o meserie, fapt care l-a adus în situația de a paște porcii, o situație cu atât mai ingrată, cu cât fusese crescut într-o familie înstărită și avusese parte de o avere destul de însemnată. În al treilea rând, a ajuns într-o adevărată luptă de supraviețuire, pentru că s-a întâlnit cu spectrul foametei, nu doar cu cel al sărăciei și al muncii epuizante. Vedem cum risipei de bani îi urmează risipa de efort. Când aceste două resurse se epuizează și la ele se adaugă și foametea, care te distruge emoțional, îți dai seama că te afli într-o luptă pentru supraviețuire. Aflat cu spatele la zid, fiul risipitor ia prima sa decizie cu adevărat matură: își vine în sine (cf. Luca 15, 17). Analizează pentru prima dată la rece situația sa disperată. Își face calculele cu obiectivitate. Se descoperă pe sine așa cum este. Acceptă că nu are multe alternative. Alege singura cale cu adevărat trainică: acceptarea eșecului său multiform și a singurei soluții reparatorii a acestuia: întoarcerea la casa părintească.
Pocăința - eșecul transfigurat în biruință
În viața fiecărui tânăr există un moment sau mai multe în care acesta își recunoaște, fie doar în interior, fie și în fața celorlalți, propriile eșecuri. Banii, sănătatea, munca - nu există nimic aici ce nu poate fi reparat sau recuperat în timp. Relația cu părinții, însă, rămâne un punct dureros pentru mulți tineri. Cei din urmă refuză să recunoască faptul că au greșit, fie din mândrie, fie din cauză că au impresia că părinții le-ar reproșa ceea ce au făcut. Dacă fiul risipitor ar fi ales vreuna dintre aceste căi, atunci probabil că ar fi murit de foame sau ar fi dus o viață în mizerie departe de casa părintească. Și acum ne aflăm în fața celui mai dureros eșec al tinereții: cel întreținut de părinți. Mulți tineri eșuează pentru că sunt constrânși de mediul în care au trăit acasă: limitator, primitiv în manifestări, încărcat de violență, descurajator, tensionat, neînțelegător. Fiul risipitor a avut unde să se întoarcă. Câți tineri au cu adevărat această posibilitate având în vedere că acasă nu îi așteaptă niște părinți iubitori, ci persoane incapabile să înțeleagă de ce și pentru ce au dat greș? Tatăl fiului risipitor nu își ceartă fiul, nu îl întreabă ce a făcut cu averea, nu se arată interesat de eșecurile lui. El doar se bucură de faptul că l-a primit sănătos (Luca 15, 27). Pentru tată, ceea ce contează este că fiul s-a întors acasă cu bine, restul sunt doar detalii neimportante. Iubirea domină această scenă a primirii, îmbrăcând goliciunea tânărului devenit acum sărac, restabilind demnitatea lui, aducând bucurie în inima lui greu încercată. Tatăl înțelege că fiul a învățat din eșecurile sale. Iar fiul risipitor a dobândit, cu prețul unor grele încercări, o experiență de viață utilă. Pocăința a transfigurat eșecurile sale într-o mare biruință. A rămas fără avere, poate cu o sănătate zdruncinată, puțin traumatizat de ceea ce a trăit până la un punct, dar acum, învățând din eșecurile sale, deja a devenit bărbat, deja are un făgaș al vieții care merge spre Împărăția lui Dumnezeu și se aseamănă mai mult cu propriul tată decât o va face vreodată fratele său rămas acasă, care nu a gustat din plăcerile vinovate ale vieții, dar încă nu a cunoscut ce înseamnă pocăința, iubirea și smerenia. Și poate în lumina acestui fapt înțelegem mai bine cuvintele spuse de marele filozof Constantin Noica într-un splendid studiu închinat pildei fiului risipitor: „Câte vieți valabile nu se susțin prin calități minore, sau chiar prin defecte: încăpățânare, ambiție, orgoliu. Totul este bun, chiar lucrul vinovat, cu condiția să nu întârzii la el; totul este rău, chiar lucrul bun, dacă întârzii. Esențialul este să fii trimis mai departe, să fii așezat la curgere. Totul este rău dacă te scoate din ea” (C. Noica, „Parabola filozofiei: cei doi fii sau gâlceava devenirii cu ființa”, în: ***, Cartea fiului risipitor. O parabolă biblică în șase lecturi pentru omul contemporan, ediție îngrijită de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2012, p. 190). Această „curgere” este viața noastră alături de Dumnezeu. Tinerețea se poate risipi în multe, dar permanent trebuie să-și găsească reînnoirea sufletească prin pocăință, păstrând trează iubirea. Asemenea fiului risipitor.