Grădina isihastă din Munţii Buzăului

Numele stareţului isihast Vasile din Munţii Buzăului este legat de cea mai iubită ctitorie a sa, Mănăstirea Poiana Mărului, care a generat începând cu secolul al XVIII-lea o adevărată mişcare duhovnicească, având în centru rugăciunea inimii şi experienţa harului Duhului Sfânt. Mănăstirea mărturiseşte şi astăzi că oricine doreşte să-l caute pe Dumnezeu şi să se unească cu El trebuie să se afunde adânc în singurătate şi linişte.

La fel ca în epoca Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, numeroşi credincioşi sunt preocupaţi astăzi de practica rugăciunii inimii. Ceea ce înainte se învăţa prin ucenicia duhovnicească pe lângă un stareţ sau părinte duhovnicesc, astăzi se poate afla din numeroasele cărţi cu conţinut duhovnicesc, prin care oricine poate deprinde sfintele nevoinţe ale desăvârşirii. Pentru cei care iubesc literatura filocalică, Mănăstirea Poiana Mărului oferă prilejul unei întâlniri duhovniceşti cu istoria ei trecută şi cu figura legendară a stareţului Vasile, ctitorul şi părintele ei duhovnicesc, care şi astăzi veghează asupra acestor locuri. Sfintele lui moaşte sunt tăinuite şi astăzi în mormântul său, pierdut undeva prin curtea mănăstirii. Stareţul Vasile a venit în anul 1724, împreună cu mai mulţi ucenici din Ucraina şi Rusia, şi s-a aşezat la Mănăstirea vrânceană Dălhăuţi, unde sub ocrotirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului a renăscut viaţa duhovnicească de aici. Viaţa Mănăstirii Dălhăuţi era centrată pe rugăciunea inimii care era rostită neîncetat, pe experienţa negrăită a harului Duhului Sfânt şi pe cunoaşterea sfaturilor părinţilor duhovniceşti pentru conducerea sufletului către Dumnezeu. Când obştea de la Dălhăuţi a sporit atât de mult, stareţul s-a retras în Munţii Buzăului şi împreună cu 12 călugări, după numărul Apostolilor, a înfiinţat o nouă lavră, în locul numit Poiana Mărului. Aici, stareţul Vasile a compus o Filocalie proprie, din mai multe cuvântări ale sale la cărţile lui Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, Nil Sorski şi un Adaos. Din 1730, stareţul Vasile a vieţuit la Poiana Mărului până la moartea sa din 25 aprilie 1767. Biserica ridicată de stareţ cu ajutorul domnitorului Constantin Mavrocordat şi corpul de chilii au ars în aprilie 1771, în timpul operaţiunilor războiului ruso-turc din anii 1768-1774. "Al doilea munte sfânt se găseşte la Poiana Mărului" O adeverinţă din 13 mai 1771 ne arată că "la leat 1771, aprilie 14, s-a întâmplat din primejdie de s-au aprins sfântul schit acesta şi au ars nu numai sfânta biserică, ci şi odoare, sfinte vase şi chiliile dimprejur până la faţa pământului, şi toate hrisoavele şi cărţile pe care le avea sfântul schit". Cu ajutorul unor boieri şi domnitori au fost ridicate o nouă biserică de lemn, închinată Naşterii Domnului, şi o biserică mai mare care dăinuie şi astăzi, cu hramul "Tuturor Sfinţilor". Ambele lăcaşuri au inscripţii slavone şi icoane de factură rusească. În 1806, ieromonahul Chiriac Râmniceanu scria că aici este "obşte de ruşi minunaţi", iar în anul 1833 se menţiona că la Poiana Mărului vieţuiau "102 părinţi călugări". "Nesupărat şi nesupus undeva, slobod şi stavropighian, schitul era neînchinat şi de sine stătător, regula de viaţă monahală era aspră, sihăstrească: femeile nu intrau în incintă, nu se mânca deloc carne; brânză, lapte şi peşte se gusta doar sâmbăta şi duminica". O însemnare de la Athos arăta că "al doilea munte sfânt se găseşte la Poiana Mărului". După 1853-1854, schitul începe să decadă şi, din cauza mai multor abuzuri, la începutul secolului XX, nu mai exista nici un vieţuitor aici. În lucrarea "România pitorească" a lui Alexandru Vlahuţă, apărută în 1901, este pomenită şi Mănăstirea Poiana Mărului. Povestitorul relatează convorbirea cu schimnicul Sofronie, de 80 de ani, care trăia singur în pustietatea prăpăstioasă a Muntelui Găvanu, într-o "cocioabă, adevărată vizuină", rupt cu totul de lume. Primul lucru a fost să-i întrebe pe drumeţi cine mai domneşte în ţară, apoi le-a spus că "înainte de a veni aici a fost călugăr la Poiana Mărului - schit ascuns în mijlocul pădurii care îmbracă până jos malul drept al Râmnicului". El le-a vorbit cu dor de curţile şi de bisericile de acolo "şi a dat să plângă, dar ochii lui nu mai aveau lacrimi, a oftat adânc şi cu multă jale a zis: "Cântă cucul la Poiana Mărului"". Aceasta este ultima amintire despre un călugăr de la această mănăstire. După 1990, viaţa monahală de aici a înflorit Biserica cu hramul "Duminica Tuturor Sfinţilor", singura care mai există a fost restaurată şi au fost construite şi chilii pentru vieţuitori şi un paraclis cu hramul "Sfântul Prooroc Ilie". Pictura din biserica schitului are şi o particularitate care o face să fie unică. Pe turla principală, sub icoana Mântuitorului Iisus Hristos Pantocrator, sunt pictaţi, în locul scenelor obişnuite, mai mulţi sfinţi cuvioşi ai Bisericii Ortodoxe aşezaţi pe mai multe rânduri.