Grădinile Margaretei Sterian
S-au împlinit toamna trecută două decenii de când artista Margareta Sterian nu mai este printre noi. Personalitate complexă, pentru care imaginea şi cuvântul erau perfect înrudite, ea a traversat un secol zbuciumat, păstrându-şi detaşarea şi supleţea. A pictat şi a scris cu har, iubind ceea ce lumea din jur părea să-i răpească.
S-a născut în 1897, iar la sfârşitul anului 1992 a murit. 95 de ani care nu s-au scurs în zadar şi au însemnat destinul unei mari artiste. Cine vede un tablou al Margaretei Sterian nu-l uită uşor. Este impresionat de graţia ei, graţie în sens de grace, deci ceva care are o obârşie net spirituală, şi în acelaşi timp de remarcabila longevitate a artistei. În decursul deceniilor, pictoriţa nu şi-a pierdut nici răbdarea, nici prospeţimea. Se poate spune că a lucrat la 70 de ani la fel cum a făcut şi la 25. Aceasta nu înseamnă lipsă de progres, ci dimpotrivă, conservarea unei naturi pe care timpul nu a alterat-o.
La începutul lunii, Academia Română a organizat un simpozion dedicat artistei, intitulat „Grădinile Margaretei Sterian”, şi de asemenea a vernisat şi o expoziţie cu lucrări reprezentative. Printre invitaţi şi vorbitori s-a numărat şi distinsul critic de artă Dan Hăulică, care a scos în evidenţă trăsăturile principale ale unei opere fără moarte. Margareta Sterian a fost o artistă ferită de accente neaoşiste, caracterizată de un spirit cosmopolit de cea mai bună calitate. Nu a vrut nici să şocheze, nici să se menţină între limitele unor datini obosite. Ambiţia sau, mai degrabă spus, vocaţia ei a fost aceea de-a cuceri spaţii largi şi de-a se dedica unor viziuni universale.
A scris despre poezia şi arta irlandeze, ceea ce exprimă chemarea artistei spre alte lumi cât mai îndepărtate de locul de baştină. Învolburată, dar şi serafică, temperamentală, dar şi senină, exotică, dar având şi timiditatea celui care nu-şi părăseşte oraşul unde a văzut lumina zilei, Margareta Sterian a fost un maestru al îmbinării contrariilor, ştiind să obţină un echilibru de cele mai multe ori neverosimil. Nimic în arta ei nu este strident ori plictisitor. Faptul că aproape în măsura în care a pictat, a şi scris şi a tradus din lirica universală este cu atât mai grăitor cu cât dezvăluie un profil complex, pe care nu-l poate îngrădi rigorile unei singure arte. Dacă ar fi s-o compar cu cineva din generaţia ei, termenul de comparaţie ar fi Alice Voinescu. Cu diferenţa că Margareta Sterian a fost esteticianul pur, care a evitat cu tact problematica de natură politico-etică. Din acest motiv nici nu a avut de suferit în sensul în care au pătimit alţii.
Era un spirit liber, dar nu a făcut din libertatea ei o pricină de scandal. A înghiţit mizeria cu demnitate. Şi-a însoţit soţul, Paul Sterian, închis şi umilit, pe un drum al răscumpărării. Contribuţia ei la arta noastră postbelică este covârşitoare şi cine o ignoră se face vinovat de o mare eroare. Rar putem întâlni un spirit mai rafinat şi mai deschis spre marile bucurii ale creaţiei. Margareta Sterian este un exemplu de ce înseamnă să trăim frumos, bogat, fără restricţii. Tot ea ne-a învăţat ce mai înseamnă să taci atunci când e cazul şi să te exprimi când lumea are nevoie de tine. În ciuda norilor care uneori se aglomerează şi ne întunecă viaţa, lumina va reuşi până la urmă să-i gonească şi cei care cred în lumină vor izbândi. De aici dovada cea mai bună că nu a fost tentată niciodată de stări sufleteşti depresive. Când a realizat antologia de versuri din lirica nord-americană „Aud cântând America”, aceasta prin anii ´70, nu a putut fi bănuită nici de cel mai sever cenzor că ar face un elogiu mascat imperialismului marii puteri de peste ocean. Margareta Sterian a fost întotdeauna mai presus de politică şi de complicaţiile acesteia. Arta exprimă o maximă vitalitate. Torţionarii şi victimele nu au ce căuta în spaţiul unei asemenea jubilaţii. Alături de culorile şi metaforele ei, suntem la rândul nostru alte fiinţe, mai bune, mai curate, altfel spus, împlinite.