Graficianul care a auzit chemarea credinţei

De peste patru decenii, Ioan Mihăescu îşi hrăneşte fantasmele propriei imaginaţii cu tuşul, creionul şi pensula pe hârtie. La "Chemarea Credinţei", revista Patriarhiei Române pentru copii şi familia creştină, lucrează de patru ani. Spune că i-a plăcut dintotdeauna să deseneze pentru cei mici şi nici măcar acum, la 60 de ani, copilul din el nu îi dă pace şi îl ţine la masa de lucru. În cariera sa, maestrul Mihăescu a făcut multe benzi desenate. Mii şi mii. Astfel şi-a câştigat locul meritat în "Istoria benzii desenate", publicaţie apărută după revoluţie, poziţie care îl clasează printre primii ilustratori români.

Grafician de profesie, artistul este printre puţinii ilustratori profesionişti care se încăpăţânează să-şi facă meseria după regulile tradiţionale. "Nu mă tentează calculatorul, nu-l simt. Eu sunt din şcoala veche. M-am pomenit cu creionul, cu pensula în mână şi consider că doar aşa desenul, ilustraţia respectivă, are vibraţia, sentimentul pe care trebuie să îl transmită celui care priveşte", spune Ioan Mihăescu. Pasionat de această muncă, aşa se face că au trecut deja 60 de ani din viaţa sa, fapt care nu îl împiedică să se dedice în continuare profesiei. Aplecat deasupra foii albe de hârtie, Ioan Mihăescu lucrează şi acum cu bucurie şi multă efervescenţă, calităţi esenţiale în orice meserie. Accentuează "meserie" şi "meseriaş". Nu se consideră artist, deoarece "nu sunt tentat să fac artă pentru mine, să vând. Nu îmi pun probleme filosofice şi nu mă animă filonul de a crea neîncetat în orice direcţie şi oricum. Pe mine, în afară de grafica de şevalet pe care o fac şi câteva lucrări pe care le-am realizat, având ca subiecte familia mea şi lumea în general, nu mă devorează pasiunea de a picta. Nu sunt artist. Sunt un meseriaş". Anii de pionerat. 25 de lei desenul Modest, cu o atitudine pozitivă şi întotdeauna mulţumit cu cât i se oferă, graficianul lucrează în branşă din 1975. Tot din acea perioadă datează şi prima ilustraţie a sa, despre pionieri, pe care o păstrează acasă alături de o colecţie impresionantă de reviste, în care se regăsesc propriile lucrări. Mii şi mii de desene realizate în 42 de ani de muncă îi aduc mereu aminte de marea aventură a imaginii în care se regăseşte şi astăzi. În 1979, s-a angajat la revista "Cutezătorii", publicaţie la care lucra şi fratele său, artistul plastic, Vintilă Mihăescu. Fratele Ioan îşi aminteşte de atmosfera de lucru din perioada comunismului, unde lucrau în jur de 40 de oameni, cei mai mulţi cu experienţă şi prea puţini tineri. "Era chinuitor să lucrezi în acele vremuri, pentru că trebuia să faci ce ţi se impunea. În afară de banda desenată (istorică, SF, de pe ultima pagină), în rest, toate povestirile erau cu pionieri, chestii moralizatoare comuniste. Nu existau alte variante, nu existau basme, poveşti, totul era legat de realitatea politică din acea vreme. Spun că era chinuitor, pentru că erai tot timpul sub presiunea temerii de a nu greşi. Dacă se întâmpla aşa ceva, îţi dădeau desenele să le refaci de nu ştiu câte ori - ba cravata nu cădea bine, ba tricolorul nu se vedea, ori părul copilului era prea mare, iar fetiţa cutare trebuie să poarte bentiţă. Vorbesc strict din punct de vedere grafic, însă această cenzură era generalizată, prezentă chiar şi în cazul editurilor, vorbind tot de grafică. Cu excepţia basmelor consacrate, unde puteai să desenezi Feţi-Frumoşi, altceva nu mai puteai face", mărturiseşte Mihăescu, care în perioada anilor 1970-1988 câştiga 25 de lei pe un desen. Ultimul mohican de la "Universul Copiilor" 25 de ani a lucrat la "Cutezătorii" până în 1989, revistă care a primit numele de "Universul copiilor" în perioada postdecembristă. Graficianul spune uşor amuzat: "Am fost cel care a stins lumina. Eu am fost ultimul mohican de la Universul Copiilor. Când s-a desfiinţat Editura Naţională, şi odată cu ea Universul, Licuriciul a fost ultima revistă care mai rămăsese." I-a plăcut să deseneze pentru copii, mai ales că în acele vremuri, ca şi acum, erau puţini oameni care desenau pentru prichindei. Maestrul mărturiseşte că a învăţat enorm de la mentorii săi, care erau de o înaltă ţinută morală, pur-umană, şi se situau pe poziţii de colegialitate cu oamenii cu care lucrau. Îşi aminteşte cu deplină consideraţie de "Pompiliu Dumitrescu, un mare grafician pentru copii, o minunăţie de artist; fratele meu Vintilă Mihăescu, Albin Stănescu, Nicolae Nicolaescu, şi mulţi alţii care desenau foarte frumos. Am furat meserie de la toţi, mai ales modul de a gândi potrivit pentru copii, de a le sugera pe înţelesul lor ceea ce vrei în desen". Ilustratorul spune că nu l-a obligat nimeni să lucreze pentru copii. Singur şi-a ales această cale, cu atât mai mult cu cât de-a lungul carierei a făcut machetă, prezentare artistică, ilustraţii şi la reviste precum: "Femeia", "Pentru Patrie", "Meci, Bucureşti", "Auto", "Luminiţa", "Licurici". "Copilul din mine nu mă lasă" De patru ani lucrează la "Chemarea Credinţei", revista Patriarhiei Române pentru copii şi familia creştină. "Copilul din mine nu mă lasă. Îmi place mult să schiţez pe segmentul religios icoane reprezentate pe hârtie cum le numesc eu. Trebuie multă aplecare, minuţiozitate, plăcere şi dorinţă de a face imaginaţia să sune, să producă tot ce este mai frumos", spune seniorul redacţiei, care nu lucrează niciodată singur, ci împreună cu redactorii, prieteni buni. Culoarea pe care Ioan Mihăescu o dă textelor revistei presupune talent. Muncă. Şi iarăşi talent. Chiar dacă de cele mai multe ori graficianul stă jumătate de oră în faţa paginii albe până îi vin ideile. Preferă, în schimb, să facă 10 schiţe şi pe urmă să se apuce de reprezentarea finală. Pentru două ilustraţii stă, în medie, trei zile la masa de lucru. Proiectează desenele pe foi de A4, micşorate mai apoi de un coleg pe calculator. Trei sunt operaţiile de bază într-un desen: tehnica desenului, a coloratului, după care urmează un contur se-parat. De asemenea, maestrul are lucrări realizate direct în pensulă, însă acestea sunt mai complicate, deoarece pensulele trebuie să fie atât de bune, adică foarte subţiri, încât să reproducă fineţea minei de creion. Preferă să schiţeze ziua, pe lumină, mai ales pentru culoare. Amintirea unui om Cât timp se joacă cu imaginaţia pe hârtie, ascultă muzică. Adoră clasicii şi preclasicii. În momentul în care a găsit ideea, mâna merge automat, de la sine. Pe fundalul acordurilor melodioase are timp să se gândească şi la copilărie. În casa părintească din Caracal, Ioan Mihăescu a descoperit benzile desenate franţuzeşti. Răsfoia revistele zile întregi, iarăşi şi iarăşi. Pentru a descifra limba personajelor din benzi, a început să înveţe franceza. Şi-atunci să vezi amuzament! Maestrul râde şi astăzi cu poftă când îşi aminteşte. Mai târziu, la şcoală, le făcea colegilor desenele, mai mult, era solicitat pentru diferite hărţi, planşe, activitate care îl absolvea de alte atribuţiuni şcolăreşti. Nu s-a gândit o clipă că va alege drumul pe care continuă să meargă cu atâta entuziasm. Mai degrabă s-ar fi văzut profesor de istorie - o altă mare pasiune de-a sa - sau arheolog, ori cercetător. I-ar fi plăcut să colinde lumea, să descopere oameni, locuri. "Poate că aş fi fost mai fericit. Cine ştie?! Cu cât trece timpul, realizez că nu rămâne nimic în urma ta. Eventual amintirea unui om, aşa cum eu îmi amintesc de mentorii mei. Sufăr un pic din cauza asta, că meseria mea e una perisabilă, pot spune", încheie Ioan Mihăescu.