Grupul misticilor din temnița Aiudului

Grupul misticilor din tem­nița Aiudului a reprezentat piatra de temelie a rezis­tenței spirituale în gulagul românesc. Detașarea de lupta politică și asumarea deplină a credinței, împli­nită prin trăirea filocalică și jertfa martirică pentru Hristos, le-au deschis mis­ti­cilor calea spre sfin­țenie, aceștia devenind modele de urmat pentru ceilalți deținuți. Preluarea totală a puterii de către generalul Ion Antonescu în urma evenimentelor din ianuarie 1941 a scos organizația legionară în afara legii. Astfel, aparte­nența sau contactul cu membrii acesteia au fost incrimi­na­te penal. În acest context, în închisorile an­tonesciene au ajuns mii de legionari sau deținuți asimilați ca legionari. Printre aceștia se numărau și membrii viitorului „grup al mistici­lor”, condamnați pentru apartenența la Frățiile de Cruce, organizația de ti­neret a mișcării legionare.

Închisoarea Aiud s-a numărat printre penitenciarele unde au fost în­chiși mare parte din legionarii condamnați după rebeliune. Primele loturi de deținuți ajunse în temnița Aiudului în primăvara lui 1941 au început reorganizarea în vederea reluării activității legionare în detenție. Inițial, deținuții legionari erau „uniți” în jurul lui Ilie Niculescu, pentru ca apoi diferitele curente de opinie să provoace disidențe în masa deținuților, eviden­țiin­du-se pe de o parte „rezistenții”, care se manifestau deschis împotriva regimului, iar pe de altă parte cei care doreau o reconciliere politică și susți­neau plecarea pe front în vederea reabilitării.

Întoarcerea la Hristos

În acest context carceral dominat de confuzii politice și lupte intestine se evidențiază „Grupul Misticilor”, numit așa de către deținuții care desconsiderau poziția eminamente spirituală a acestora. Încă din septembrie 1941 liderii grupului, Traian Trifan și Traian Marian, își manifestă deschis detașarea de lupta politică. Poziția este dezvoltată și expusă pe larg într-o scrisoare adresată celorlalți deținuți, în care critică activitatea legionară din penitenciar și reafirmă profesiunea de credință a grupului mistic: „Deținuții nu mai fac politică și se preocupă de desă­vârșirea spirituală și mântuirea personală”.

Pe parcursul anului 1942 ajung în penitenciarul Aiud, în urma condamnărilor, ceilalți deținuți care aveau să formeze „Grupul Misticilor”: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, preotul Vasile Serghie, Anghel Papacioc, Virgil Maxim, Marin Naidim, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Dumitru Uță sau Constantin Țoțea.

Experiența liderilor Traian Trifan și Traian Marian, care-și asumaseră deschis „lupta duhovnicească” în dauna confruntării politice, valorizată în contextul condițiilor grele de detenție, a reprezentat piatra de temelie a noii comunități în efortul de (re)descoperire și aprofundare a trăirii în Hristos.

Trăirea filocalică și mărturia credinței

Nicolae Orbulescu, un deținut cu o poziție mai puțin favorabilă „misticilor”, rezuma într-o declarație dată în reeducarea de la Aiud (1961) principiile directoare ale grupului: „aprofundarea învăţăturii creştine; crearea «liniei» verticale, care voia să denumească modul de activitate al grupului, constând din eforturi pentru desăvârşire spirituală realizată prin imitarea pustnicilor, studiaţi în biografiile consacrate; repudierea «liniei orizontale» care indica preocupările politice, cu excepţia zelului anticomunist, omologat verticalei, din cauza ateismului activ al ideologiei marxist-leniniste; faţă de administraţie, conform «daţi Cezarului ce este al Cezarului», purtare totală subordonată”.

În privința „aprofundării învățăturii creștine”, același Nicolae Orbulescu menționează: „orientarea pe care se situau Papacioc și Trifan era linia creștină a pustniciei, teoretizată de Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Evagrie Ponticul și statornicită a instituție creștină cu canoanele respective de Antonie cel Mare din Tebaida”.

Efortul duhovnicesc al misticilor, care reeditează în lucrarea lor relația stareț-ucenic din tradiția filocalică a Bisericii, era structurat pe patru coordonate majore. În primul rând lecturi biblice, teologice și filosofice: Sfânta Scriptură, Patericul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan Damaschin, Viețile Sfinților, Pelerinul Rus, Urmarea lui Hristos, manuale teologice: Dogmatică, Mistică, Ascetică, Arheologie biblică, lucrări filosofice: Berdiaev, Pascal, Bulgakov, Papini, Milton. A doua coordonată ținea de viața liturgică: în perioada antonesciană exista în penitenciarul Aiud o capelă ortodoxă ce permitea săvârşirea săptămânală a Sfintei Liturghii de către preoţii-deţinuţi. Slujbe se oficiau şi în cadrul celulelor, un rol activ având părintele Vasile Serghie. A treia coordonată era legată de mărturisirea gândurilor: roluri catalizatoare, de îndrumători duhov­nicești ai grupului, au avut deopotrivă preoții, precum Vasile Serghie, dar și mirenii, precum Traian Trifan sau Anghel Papacioc. Acest efort urmărea, pe de o parte, lămurirea dilemelor spirituale, iar de altă parte, asumarea conștiinței păcatului. În al patrulea rând, grupul avea în vedere rugăciunea inimii: aspectul central care a individualizat în universul concentraţionar „grupul misticilor” a fost efortul isihast ce urmărea dobândirea rugăciunii inimii. Catalizatorul acestui demers a fost Valeriu Gafencu, care în urma unor îndelungi căutări, călăuzit fiind de lucrarea anonimă Pelerinul Rus, reuşeşte să dobândească rugăciunea inimii într-un context extrem - izolarea în Zarcă. Evenimentul petrecut în 1943 a transfigurat viaţa întregului grup, „toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea”.

Momentul 23 august 1944 aduce schimbări majore în viața penitenciarului. Ascensiunea comunismului creează noi tensiuni în rândul deținuților, care se regrupează în două facțiuni majore. Pe de o parte deținuții „filo­comuniști”, strânși în jurul lui Horia Gheorghiță, care-și legau speranțele eliberării de apropierea față de noul regim, iar pe de altă parte, „birișiștii”, conduși de Victor Biriș, care se manifestau intransigent și făceau paradă de zelul lor anticomunist. Grupul misticilor își reconfirmă poziția spirituală, atitudine pentru care sunt acuzați de către „birișiști” de trădare a luptei politice.

În anii 1946-1948 o parte a deținuților este transferată la coloniile de muncă din apropierea penitenciarului, iar misticii ajung la Galda de Jos, unde regimul semideschis le permite să se gospodărească singuri. Aici se desăvârșește lucrarea lor duhovnicească, prin aprofundarea rugăciunii isihaste, efort lăuntric susținut de lectura primelor trei volume ale Filocaliei, pe care le primesc de la părintele Arsenie Boca prin intermediul surorilor lui Valeriu Gafencu.

Modelul misticilor în temnițele comuniste

Instaurarea deplină a comunismului în 1948 a însemnat, în primul rând, transformarea României într-un imens gulag. Experiența duhovnicească a misticilor s-a întâlnit în temnițele comuniste cu alte izvoare de viață spirituală, precum isihasmul Rugului Aprins sau monahismul mărturisitor, toate acestea împlinind tradiția filocalică și martirică a Bisericii.

Târgu Ocna, Baia Sprie și în final reeducarea târzie de la Aiud se numără printre episoadele în care s-a manifestat lucrarea spirituală a misticilor, ce împletea trăirea filocalică și jertfa martirică întru Hristos, și care au confirmat poziția superioară a acestora de învingători deplini ai comunismului și ideologiilor de orice fel.