Gublia vs Biblia

Dacă grecii ar fi auzit mai bine, cartea sfântă ar fi trebuit să se numească Gublia, şi nu Biblia. Dar de unde vine denumirea şi de ce s-a păstrat deformat?

Bizar sau nu, Biblia este de fapt un plural în greacă, însemnând "cărţi" (la singular biblion). Denumirea se justifică, întrucât Sfânta Scriptură este alcătuită din 66 de cărţi, scrise de autori diferiţi şi în perioade diferite. În timp însă, pluralul, ta biblia, a fost perceput drept singular, he biblia, aşa cum s-a şi păstrat, prin aceasta accentuându-se unitatea Sfintei Scripturi. Termenul de biblion ca atare provine de la byblos sau biblos, "papirusul" (Cyperus papyrus), material obişnuit de scris folosit în Antichitate, în special în Egipt. Grecii au cunoscut papirusul prin intermediul fenicienilor, dându-i numele de la portul Byblos, din Liban (cf. Hjalmar Frisk, Griechiesches etymologisches Wörterbuch, vol. 1, Heidelberg, 1960, p. 235). În prezent, orăşelul poartă numele arab de Jbeil. Fenomenul nu reprezintă ceva deosebit. Până şi astăzi anumite produse specifice unei regiuni sau unui oraş păstrează aceeaşi denumire cu toponimul. Vorbim de parizer de la Paris, hamburger de la Hamburg, damasc (pânza renumită) de la oraşul sirian. Atât că grecii obişnuiau să "elenizeze" cuvintele străine pe care le auzeau. Gubla, cum este atestat Byblosul în akkadiană, sau Ghebal în ebraică, a devenit în greacă Byblos, de unde şi numele preţiosului material de origine egipteană pe care fenicienii îl comercializau. De altfel, şi denumirea plantei, papyros în greacă sau papyrus în latină, a influenţat modernitatea, de aici derivând englezescul paper, germanul Papier sau franţuzescul papier, "hârtie", dar şi românescul papură. N-aş deduce de aici nimic peiorativ despre preocupările intelectuale ale românilor… Portul fenician În Biblia ebraică Byblosul (Gebhal) apare de două ori, la fel ca şi gentilicul gibli "byblian". În Psalmul 82:7, unde Byblosul este menţionat alături de alţi străini, precum idumeii, ismaelitenii, Moabul, agarenii (v. 6), apoi Amon, Amalec, filistenii şi locuitorii din Tyr, Biblia sinodală transliterează "Gheval", pe când Cornilescu, dar şi Anania redau prin "Ghebal". Situaţia este simplificată de faptul că Septuaginta însăşi transliterează aici Gebal. A doua oară este menţionat de Iezechiel 27:9, care vorbeşte de "bătrânii din Byblos" (ziqnei Gebhal). Sinodala traduce prin "bătrânii din Ghebal", ca şi Cornilescu. Amuzant că pe linia Septuagintei, care redă numele oraşului la plural, dar în forma elenizată (hoi presbyteroi Byblion), Biblia de la 1914, pe urma celei din 1688, traduce prin "bătrânii cărţilor", pe care Anania îl dezvoltă în halucinantul "bătrânii cufundaţi în cărţi". Nu este însă nici o problemă faptul că anumite oraşe au formă de plural, ca de exemplu Athena. Varianta corectă este restabilită de Ioana Costa în Septuaginta de la NEC, vol. 6/II, 2008, p. 153. Gentilicul apare în Iosua 13:5, unde Septuaginta parafrazează de data aceasta "ţara Gabli a filistenilor" (Codex Alexandrinus) sau "ţara Galiath a filistenilor" (Codex Vaticanus). Biblia sinodală redă prin "ţinutul filistean Ghebla", ca şi Anania, pe când Cornilescu traduce pe direcţia masoretică "ţara ghibliţilor". Biblia din 1914, "pământul Galiatului Filistimului", urmează tacit Codexului Vaticanus, pe când Septuaginta de la NEC, în traducerea Alexandrei Moraru, "ţinutul şcetăţiiţ Gabli a filistenilor", identificând Gabli cu Byblos şi luând în consideraţie în notă că "a filistenilor" trebuie să fi fost o glosă din Codexul Vaticanus (cf. Cristian Bădiliţă et al. şcoord.ţ, Septuaginta, vol. 2, Colegiul Noua Europă/ Polirom, 2004, pp. 63-64). Glosa în sine este total eronată, pentru că Byblosul nu făcea parte din ţinutul filistean, ci fenician, fiind situat la nord de Tyr şi Sidon. În 3 Regi 5:18 (32) se arată că la zidirea Templului lui Solomon au participat constructorii lui Solomon, cei ai regelui fenician Hiram din Tyr, dar şi byblieni, "ghibliţi", pe care însă Septuaginta nu îi mai menţionează în textul echivalent din 6:1. În vreme ce Cornilescu transliterează din ebraică "ghibliţi", Biblia sinodală traduce foarte bine de data aceasta "lucrătorii din Biblos", iar Anania lasă netradus în 6:1, urmând Septuagintei. Biblia de la 1914 traduce: "Au cioplit slugile lui Solomon şi slugile lui Hiram şi Ghivlii". Din cele de mai sus putem extrage următoarele concluzii: Septuaginta este total debusolată de redarea ebraicului Ghebal. O dată îl elimină, altă dată îl identifică cu Galiat (Goliat?), altă dată îl transliterează; doar traducătorul cărţii lui Iezechiel găseşte echivalentul elen corect, Byblos. Confuzia se regăseşte şi în română: Biblia sinodală foloseşte similar patru termeni diferiţi: Gheval, Ghebal, Ghebla, dar şi Biblos (nu în Iezechiel, cum ne-am fi aşteptat, ci în 3 Regi). În fine, putem spune că nu orice locuitor din Byblos era automat şi cărturar, nici măcar biblist. Papirus şi papură În acelaşi registru al confuziei "byblice" (nu biblice!) s-ar înscrie şi Isaia 18:2. Etiopia (sau Cuş) este numită în ebraică cea care trimite "soli pe mare şi în vase de papirus pe faţa apei". Aici este vorba de papirusul propriu-zis, din care se puteau confecţiona şi bărci. Biblia sinodală redă: "Tu, care trimiţi soli pe Nil în bărci de papură pe întinsele ape". Septuaginta însă înţelege că sunt trimise "scrisori de papirus" (epistolas byblinas) pe apă, ceva foarte ciudat, ce ar semăna cu obiceiul marinarilor naufragiaţi să scrie bileţele şi să le sigileze în sticle. Biblia de la 1914 redă prin: "Cel ce trimite pe mare zăloage şi cărţi de hârtie deasupra apei", iar Anania: "Cel ce trimite soli pe calea mării şi scrisori de papirus pe faţa apei". Papirusul propriu-zis (în ebraică gomeâ) mai apare şi în alte contexte. În Ieşire 2:3, Moise a fost pus la naştere pe apele Nilului într-un "coş de papură", cum spune Sinodala, de fapt din papirus. Papirusul apare şi în Iov 8:11: "Oare papura creşte fără baltă şi rogozul fără umezeală?", un text interesant pentru că aici şi în greacă este redat prin papyros. În fine, în Isaia mai apare în 35:7, unde însă Septuaginta traduce gomeâ prin "bălţi", variantă preluată aici şi de Sinodală. Egiptenii foloseau încă din mileniul 3 î.Hr. papirusul. Tulpina papirusului este tăiată în fâşii, lipite ulterior pe rânduri orizontale şi verticale pentru a forma o suprafaţă subţire pe care se poate scrie cu cerneală. Foaia de papirus poate fi apoi rulată şi păstrată ca un sul, legat sau sigilat. Într-un text din sec. XI î.Hr., Călătoria lui Wen-Amon în Fenicia, se relatează că respectivul trimis din Egipt în Byblos să procure lemn de cedru aduce cu el printre altele şi 500 de suluri de papirus finisat (ii, 40, ANET, ed. 3, p. 28). În Biblie, probabil de papirus este şi sulul pe care sunt scrise profeţiile lui Ieremia (Ieremia 36:2 megillat sefer "sul de carte", redat de Septuaginta prin chartion bibliou; Sinodala traduce prin calchiere din greacă "sul de hârtie", dar în mod anacronic, ţinând cont de faptul că hârtia inventată de chinezi nu va fi cunoscută decât mult mai târziu; este ca şi cum ai spune că Baruh scria profeţia cu stiloul sau cu pixul!). Înfuriat când i se citeşte din sulul respectiv, regele Ioiachim taie sulul cu cuţitul şi îl arde (36:23). Acelaşi termen, megillat sefer, tradus din păcate la fel de anacronic, "hârtie strânsă sul", se regăseşte şi în Iezechiel 2:9 (redat de data aceasta în greacă kephalis bibliou), cu menţiunea însă, foarte importantă, că era scris şi pe verso, şi pe recto (cf. Ernst Würthwein, Der Text des alten Testaments. Eine Einführung in die Biblia Hebraica, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, ed. 5, 1988, p. 8). Cel mai vechi papirus din Ţara Sfântă este un palimpsest din sec. VII î.Hr. descoperit la Wadi Murabbaâat (aproape de Qumran, la Marea Moartă), conţinând o scrisoare şi o listă de nume (Philip J. King/ Lawrence E. Stager, Life in Biblical Israel, Westminster John Knox Press, Louisville, 2001, p. 309). Ar mai trebui cred amintit că grecii au preluat şi alfabetul de la semiţii de vest, numind literele "cadmice" sau "feniciene" (kadmeia grammata sau phoinikeia grammata), de la legendarul Kadmos. Deşi Joseph Naveh considera că alfabetul a pătruns în Grecia în jur de 1100 î.Hr. (Early History of the Alphabet: An Introduction to West Semitic Ephigraphy and Palaeography, Varda Books, Skokie, 2005, pp. 175-186), totuşi studii mai noi, mai ales sprijinite pe evidenţa epigrafică elenică, au arătat că acest lucru s-a produs abia în sec. VIII î.Hr. (Benjamin Sass, The Alphabet at the Turn of the Millennium, Emery and Claire Yass Publications in Archeology, Tel Aviv, 2005, p. 137).