Hainele bradului

Era o iarnă blândă când în poeniţă s-a ivit de sub pătura albă de nea un mic brăduţ. Un ghemotoc de ace verzui pe care îl puteai uşor confunda cu un arici. Privea curios copacii din jurul său. Cât erau de înalţi! Şi cum se juca soarele printre ramuri…Dar, uite, au ajuns și la el câteva raze, parcă e mai cald.

Da, e tare bine. Hei, dar ce e cu raza aceea cu coada stufoasă, roşiatică? Hei, unde fugi? Ce repede ai  sărit peste mine, nu vrei să fim prieteni? Hei, nu pleca! Of, nici nu mi-a răspuns, sunt prea mic…

Vremea a trecut şi brăduţul nostru a mai crescut, s-a înălţat binişor, pe crengile sale veveriţele îşi află acum locul de joacă. O mândreţe de brăduţ, drept, înalt, verde. Dar, cu toată înfăţişarea lui frumoasă, bradul nostru era trist şi nemulţumit. Privea mereu spre cer şi lacrimi mari îi curgeau pe crenguţe.

De ce plângi, dragă brăduţule, l-a întrebat într-o zi Dumnezeu?

Sunt trist, Doamne, nu-mi plac deloc hainele mele. Sunt plin de ace verzi care înţeapă pe oricine. Tare mi-ar plăcea altele, mai frumoase, cu frunze mai mari...

Bine, îţi voi da alte haine, dacă tu aşa vrei, ca să fii fericit.

Brăduţul privi până târziu cerul înstelat şi adormi legănat de vise. Se făcea că avea o coroană de frunze mari, verzi, dantelate şi lucioase, printre care sclipeau mici flori albe, sidefii, răspândind un parfum îmbătător. În jurul lui se roteau, minunându-se de frumuseţea lui, cerbii, căprioarele şi jucăuşele veveriţe. Un vânticel trecea lin printre frunzele sale, îngânându-se cu cântecul delicat al unei privighetori. Luna cea blândă îşi trimitea câteva raze spre luminişul în care tânărul brăduţ dormea şi visa.

A doua zi de dimineaţă visul brăduţului se dovedi a fi adevărat. O frumuseţe de coroană îi împodobea tulpina tânără. Frunzele mari şi verzi foşneau în bătaia vântului iar razele soarelui se jucau printre ramurile neasemuit de frumoase. Brăduţul era foarte încântat de hainele sale cele noi. Dar nu apucă să se bucure prea mult. Câteva căpriţe înfometate, zărindu-l, s-au înalţat şi au început să-i mănânce frunzele gustoase... Doar câteva au mai rămas în vârf... Bietul brăduţ s-a întristat din nou…

Doamne, s-a rugat seara brăduţul, am rămas dezbrăcat, dă-mi, te rog, alte haine, unele care să nu poată fi mâncate.

Bine, dar ce fel de haine ai vrea să ai, îl întrebă cu blândeţe Dumnezeu?

Unele, Doamne, care să strălucească în lumina soarelui ca aurul. Vreau să fiu cel mai frumos copac din toată poiana. Nimeni să nu mai fie ca mine.

Bine, i-a răspuns Dumnezeu, culcă-te liniştit. Mâine dorinţa îţi va fi îndeplinită.

Zis şi făcut. În dimineaţa următoare brăduţul s-a trezit strălucind în lumina razelor de soare. Toate frunzele sale erau de aur curat, sclipeau la fiecare adiere a vântului şi luminau poiana şi drumul până hăt, departe. Păsărelele, încântate de atâta strălucire, nemaivăzută până atunci, se roteau în jurul brăduţului, minunându-se de asemenea frumuseţe. Iar brăduţul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. S-a întâmplat să treacă pe acolo o ceată de tâlhari. Cum au văzut aşa o minune de brad s-au pus imediat pe tăiat frunzele de aur.

Oho, ce de bijuterii vom face; ne vom îmbogăţi. Hai, tăiaţi-le mai repede pe toate!! S-o tulim, să nu ne prindă careva… Şi iată cum brăduţul nostru a rămas, din nou, gol goluţ, posomorât şi din cale-afară de nefericit.

Hei, brăduţule, s-a auzit spre seară vocea lui Dumnezeu, nu fi trist, hai, alege-ţi alt veşmânt. Ce crezi că ţi s-ar potrivi?

Orice, Doamne, dar să nu poată fi furate de tâlhari, nici mâncate de căpriţe. Poate mi s-ar potrivi nişte haine arămii, acum, în pragul toamnei. Crede-mă, Doamne, orice haine mi-ai da sunt mai bune şi mai frumoase decât acele mele ascuţite şi verzi.

Fie precum doreşti, brăduţule.

A doua zi nişte frunze mari de aramă se legănau pe crengile brăduţului nostru, dar, ce să vezi, pe la prânz, un şir de căruţe a poposit în poieniţă şi mare le-a fost mirarea oamenilor văzând minunea de brad.  Iute s-au pus pe treabă şi au tăiat toate frunzele de aramă.

Hei, câte unelte şi alte cele vom face din frunzele tale, bradule, drăguţule; tare bucuroşi suntem! Rămâi cu bine, mai venim când ţi-or creşte alte frunze!! Mare noroc pe noi, zău aşa! Şi duşi au fost...

 

Un vânt rece, de toamnă sufla prin crengile brăduţului. Înfrigurat şi dezamăgit privea către cer plin de tristeţe. Trei rânduri de haine avusese, care mai de care mai frumoase, dar le pierduse pe toate. Se tot frământa... Ce era de făcut? Acuşi va veni iarna cu frig şi cu zăpadă; iarna, atât de îndrăgită de copii... da, dar ei au hăinuţe călduroase, frumoase, pe când el va fi golaş, singur şi trist.

Dumnezeu îl lăsă să se frământe un timp. Apoi, îi spuse:

Brăduţule, cele trei rânduri de haine nu ţi-au adus bucuria pe care ţi-o doreai. Mai ai o singură alegere. Gândeşte-te bine şi spune-mi care este aceasta. Nu uita, este ultima dorinţă pe care ţi-o voi îndeplini.

Doamne, mi-ai dat haine nespus de frumoase. Ele însă nu mi-au purtat noroc. Aşa că te rog acum să-mi dai înapoi acele mele verzi, hainele mele obişnuite, pe care nu le vor nici căpriţele, nici tâlharii, din care nu se pot face nici bijuterii, nici unelte. Le voi purta, voi fi mulţumit cu ele şi le voi iubi.

Aşa să fie! Înţeleaptă alegere, i-a răspuns Dumnezeu. Cele mai potrivite haine sunt, întotdeauna, chiar hainele tale. Şi, pentru că întâmplările prin care ai trecut te-au condus la această bună alegere, iată darul meu, care te va face, cu siguranţă, pe deplin fericit: de acum înainte, tu, brăduţule, vei fi verde tot anul, chiar şi iarna, când frunzele celorlalţi copaci vor cădea şi vor fi acoperite de zăpadă.

 

Brăduţul i-a mulţumit frumos lui Dumnezeu şi de atunci trăieşte fericit în poieniţă, cu hainele sale verzi de care acum e tare mândru. Frumuseţea lui semeaţă şi veşnic verde i-a făcut pe oameni să-l aleagă drept Pom de Crăciun, să-l împodobească, an de an, cu globuleţe sclipitoare, cu beteală aurie şi cu luminiţe multicolore. Sub brad, Moş Crăciun pune cadourile pentru mici şi mari, în jurul lui toată familia sărbătoreşte Sfintele Sărbători ale Crăciunului, cu colinde şi poezii, în armonie, bucurând inimile tuturor. Astfel, bradul a devenit un simbol al Crăciunului, al veseliei, al încrederii şi al optimismului. În jurul Bradului de Crăciun se deapănă an de an poveşti minunate, aşa ca aceasta pe care v-am spus-o eu, cu drag, acum.