„Icoana conţine germenii unei restaurări a vizualului, mărturiseşte despre puterea reală a imaginii, despre puterea ei bună“

Fie că acceptăm sau nu, trăim astăzi într-o lume aflată sub hegemonia imaginilor, într-un univers suprasaturat de vizual, în care mentalul colectiv este modelat de pluralitatea formelor de manifestare a imaginii (digitală, media, publicitară, fotografică sau cinematografică etc.). Dar tocmai în acest „imperiu“ contemporan, o imagine pierdută printre multe altele, de neluat în seamă prin discreţia formelor sale, se pare că este „piatra unghiulară“ a întregii civilizaţii imagistice europene şi totodată „aluatul“ ce poate dospi întreaga „frământătură“ a vizualului, restituindu-i sensurile sale autentice şi purificate: icoana bizantină. Cu privire la toate acestea am avut bucuria de a purta o discuţie cu domnul Bogdan Tătaru-Cazaban.

Este legitim să vorbim de o civilizaţie creştină a imaginii? Putem afirma că, în esenţă, civilizaţia imaginii, în care trăim noi astăzi, îşi are sursele într-o decizie luată în Bizanţ, în conflictul cu iconoclaştii. Dacă în prezent vorbim de o contribuţie a creştinismului în planul culturii şi al civilizaţiei, această contribuţie esenţială ar consta mai ales în reflecţia asupra statutului imaginii. În creştinism, imaginea a fost posibilă fiindcă a avut drept temei Întruparea. Mai mult, dacă noi putem vorbi, în general, despre cultura europeană ca despre o cultură a imaginii, vorbim tocmai pentru că în luptele care s-au dus în Bizanţul secolelor VIII-IX, uneori cu preţul vieţii, victoria a fost de partea celor care au susţinut legitimitatea imaginii. Dacă atunci s-ar fi instaurat o interdicţie a imaginii, probabil că civilizaţia europeană ar fi arătat cu totul altfel. Consecinţele deciziei de atunci le trăim şi acum, atât în pozitivul, cât şi în potenţialul lor ambiguu. Imaginea are o anumită ambiguitate originară, mai ales în relaţia ei cu puterea şi cu autoritatea. Cum este înţeleasă icoana în acest context? Icoana se află totdeauna în relaţie cu ceea ce constituie prototipul său. Ea reprezintă pe cineva, iar în această reprezentare nu avem de-a face cu un duplicat al prezenţei, ci cu o prezenţă care trimite la prezenţa reală, autentică, la prezenţa în sine a ceea ce este reprezentat în icoană. Cultul icoanei în Biserică se bazează pe o întreagă argumentaţie pe care Biserica a consacrat-o şi pe care o transmite, de fapt, credincioşilor ei. Cu alte cuvinte, în momentul în care suntem în faţa unei icoane, noi suntem în faţa unei reprezentări legitime a prototipului ei. O reprezentare care nu este doar legitimă, ci şi eficace din punct de vedere spiritual şi în aceasta rezidă puterea ei! Însă acest lucru nu era de la sine înţeles în Bizanţ. Poate că e bine să ne reamintim de ce. Între reprezentare şi putere există o legătură. Criza iconoclastă a fost o criză a autorităţii, a puterii, care are în inima ei tocmai capacitatea imaginii de a susţine şi legitima autoritate. Împăratul şi-a dorit ca această capacitate a imaginii să fie folosită în scop profan, în slujba exclusivă a autorităţii imperiale. Or, apărătorii icoanelor nu au făcut altceva decât să readucă imaginea în spaţiul legitimităţii ei teologice şi să susţină că dacă noi, creştinii, adoptăm icoana ca reprezentare, o adoptăm numai pentru că prin ea există, pe de-o parte, o prezenţă a prototipului, iar pe de altă parte, o putere de a transmite credincioşilor harul. „Trăim într-o lume a imaginilor pentru că a existat cândva o luptă pentru icoane“ Aţi spus că în Bizanţ se legitimează nu doar icoana, ci se pun bazele unei civilizaţii creştine a imaginii. Ce reprezintă imaginea astăzi, cum ne putem explica apariţia civilizaţiei imaginii în care trăim noi? Desigur, în Bizanţ s-a optat pentru versiunea teologică a acestei culturi. Însă e suficient să studiem istoria artei occidentale pentru a observa mutaţiile care s-au petrecut în privinţa reprezentării şi pentru a vedea totodată şi diferenţa dintre condiţia reprezentării iconice şi cea a unei reprezentări neiconice. Există interpretări potrivit cărora diferenţa pe care o semnalăm este o deformare, o denaturare şi o decădere. Pe de altă parte, există şi o perspectivă mai neutră, care observă că în reprezentările iconice există elemente care au stat la originea reprezentărilor neiconice, a picturii religioase în genere, fără să interpreteze această legătură ca fiind o deformare, ci văzând în ea o altă linie de evoluţie a culturii imaginii. Icoana a creat premisele şi pentru această linie de evoluţie, fără să o legitimeze ca atare. De fapt, aici se află, cred eu, miza contemporană a unei asemenea reflecţii. Acest lucru este subliniat în mod clar şi de către Marie-José Mondzain, doctor în filosofie şi scriitoare, director de studii la Centre National de la Recherche Scientifique, în cartea sa intitulată Imagine, icoană, iconomie. Sursele bizantine ale imaginarului contemporan, a cărei versiune în limba română a fost publicată recent. De regulă, în culturile definite de Ortodoxie, perspectiva pe care o avem asupra icoanei este cea care o aşază pe piedestalul ei liturgic şi nu reflectează neapărat asupra relaţiei dintre icoană şi restul imaginilor pe care le întâlnim în lumea contemporană. Însă ceea ce putem propune cititorilor noştri este ideea că dacă noi trăim într-o lume a imaginilor, trăim în primul rând pentru că a existat cândva o luptă pentru icoane. E un paradox, dar e paradoxul tuturor lucrurilor înfăptuite de oameni în lume. Ştim că aceste lucruri nu sunt neapărat bune sau rele, ci sunt bune dacă sunt străbătute de o intenţie bună, dar pot fi şi deturnate dacă sunt instrumentalizate de o intenţie rea. Credeţi că această deschidere de perspectivă spre o civilizaţie a imaginii a fost un risc asumat sau nu de către bizantini? Potrivit unor istorici, nu a fost un risc asumat. Întreaga pledoarie bizantină a fost pentru rolul icoanei în Biserică şi nu a luat în calcul consecinţele colaterale posibile. Este limpede că nu putem face „vinovată“ icoana de ceva, ci spunem doar că în creştinism icoana a reprezentat fundamentul legitimităţii imaginii. Iar în momentul în care oamenii şi-au dat seama că pot da imaginilor şi un alt sens, că pot dezvolta altfel premisele de la care au pornit, ei au produs ceea ce vedem astăzi. Adică şi lucruri folositoare, legate în primul rând de statutul privilegiat al vederii în condiţia umană, dar şi lucruri care ne acaparează, ne sufocă şi, într-un fel, ne reduc exercitarea discernământului. Căci, de fapt, patologia imaginii în civilizaţia contemporană este dată tocmai de această supraabundenţă a vizualului, de ritmul imaginii, de cantitatea, de punerea ei în scenă, care nu este inocentă, ci traversată de o intenţie. În lumea noastră, fundamentul culturii imaginii s-a spart şi avem o multitudine de temeiuri pentru imagine, care se transformă în nenumărate premise pentru a manipula imaginea prin capacitatea sa de a face prezent ceva ce nu e prezent. Diferenţa dintre imaginea contemporană şi icoană constă tocmai în aceea că imaginea contemporană e un simulacru, păstrând acea distanţă a absenţei modelului, pe când icoana reprezintă şi face ca prin har prezenţa să fie una reală. Dacă vreţi, toată deformarea pe care o deplângem astăzi este, de fapt, o încercare de a imita ceea ce nu se poate imita: puterea reală, harică, a icoanei. Pentru că atunci când se vrea, prin intermediul imaginilor, să se producă ceva în lume, se transmite ceva prin intermediul unei convenţii între producătorul imaginii şi cel care recepţionează imaginea, conştient fiind că ceea ce vede este doar un simulacru de prezenţă. Or, icoana reprezintă real, fiind o prezenţă eficace prin puterea harului. Din acest motiv imaginea neiconică se păstrează într-un fel de imitare neputincioasă a puterii icoanei. Şi atunci ce loc ocupă icoana în civilizaţia imaginii de astăzi? Nu este ea detronată de însăşi civilizaţia ale cărei premise le-a trasat cu secole în urmă? Din păcate, icoana este astăzi, din perspectiva statutului de imagine artificială, adică creată de om, o reprezentare printre altele. Dar e o reprezentare care are o istorie şi care se bucură, prin excelenţă, în Biserica Ortodoxă, de statutul pe care l-a avut dintotdeauna. Aici intervine rolul celor care pot să readucă în lumea contemporană discuţia despre sensul reprezentării religioase, pentru că icoana ca „imagine“ religioasă nu e deloc o imagine printre altele. Imaginea are un statut ambiguu, însă icoana, făcând prezent prototipul, are această garanţie harică, iese din ambiguitate. Din acest motiv ea trebuie să respecte o tehnică foarte riguroasă. Noi nu vorbim de manierism, deşi unii ar spune că icoanele ilustrează exact manierismul, adică o anumită repetitivitate care nu lasă loc creativităţii şi nu corespunde sensibilităţilor moderne. Însă icoana iese din această ambiguitate a imaginii şi a simulacrului, care ascunde o absenţă, tocmai prin faptul că nu răspunde unei sensibilităţi psihologice. „Icoana este prin excelenţă un refuz al abuzului de imagine“ Poate fi atunci icoana un antidot la deturnarea imaginii, un garant al păstrării temeiurilor fireşti ale imaginii? Prin sensul ei liturgic, icoana este un garant al legitimităţii şi al sensului autentic al imaginii în creştinism. Dacă e înţeleasă aşa cum ne-au propus bizantinii să o vedem, ea poate fi un antidot la devălmăşia imaginarului contemporan, la deturnarea sa şi mai ales la saturaţia vizualului pe care o resimţim astăzi. Ea conţine germenii unei restaurări a vizualului, în sensul că îl dezambiguizează, că mărturiseşte despre puterea reală a imaginii, despre puterea ei bună. Or, în lumea contemporană, noi folosim puterea imaginii în toate sensurile, o abuzăm de fapt. Icoana este prin excelenţă un refuz al abuzului de imagine. Sensul vizibilităţii Bisericii e unul iconic: un sens tare, un sens foarte riguros. Există şi riscul ca prin exercitarea unei pietăţi necontrolate, această vizibilitate iconică a Bisericii să nu mai fie la înălţimea sensului ei originar. Dar nu pentru că ar trebui să avem un fel de hipnoză a Bizanţului, ci pentru că în Bizanţ găsim un sens care a dat chipul Bisericii de astăzi. Totul în Biserica Ortodoxă e la vedere; totul este în condiţia vizibilului: de la exteriorul bisericii, la frescele interioare, la ritual, la elementele şi etapele acestuia. Frumuseţea Ortodoxiei este de tip iconic. Numai că există şi riscuri de care trebuie să fim conştienţi. De pildă, riscul ca în condiţia unei iconicităţi asumate să practicăm un alt tip de imagine, ceva mai naturalist, ceva mai „sensibil“, ceva mai „adecvat“ timpurilor noastre. Există în întreaga istorie a artei postbizantine tot felul de mutaţii, de „pseudomorfoze“, cum ar putea fi numite. „În loc să gândim noi, gândesc imaginile în noi“ Poate Biserica să-şi asume imaginea contemporană, să-şi exercite autoritatea printr-un alt tip de imagine decât icoana? Putem vorbi „din punct de vedere ortodox“ de o cinematografie sau televiziune creştină, de o imagine publicitară ori digitală creştină? Toate acestea fac parte din civilizaţia contemporană a imaginii. Ele sunt instrumente prin care putem transmite sensul autentic al icoanei. Desigur, îl transmitem mediat. Iar această mediere ajută, pe de o parte, în ceea ce priveşte audienţa, iar pe de altă parte, pune o problemă în plus. Cum să păstrăm în spaţiul Bisericii caracterul distinctiv al imaginii sfinţite şi sfinţitoare? Aici este problema, deoarece de multe ori instrumentele o iau înaintea intenţiilor noastre. Uneori ele sunt străbătute, prin felul în care au fost concepute să funcţioneze, de intenţii pe care noi trebuie să le contracarăm. Şi din acest motiv, felul în care practicăm civilizaţia imaginii contemporane în Biserică trebuie să fie supus unui discernământ riguros. Fiindcă miza unei televiziuni creştine, miza unei civilizaţii creştine a imaginii, care nu se reduce la icoană, dar care e fundamentată şi traversată de sensul icoanei, este de a păstra diferenţa. Trebuie să facem diferenţa! E un război ca toate celelalte războaie nevăzute pe care le purtăm în alte domenii. Avem astăzi posibilitatea ca prin intermediul imaginilor televizate să transmitem valorile Ortodoxiei celor care vor să le privească şi celor care nu pot decât să le privească de la distanţă, mediat, fiindcă nu se pot deplasa, de pildă. Această posibilitate reprezintă o enormă şansă, face parte din dezvoltarea firească a unei civilizaţii a imaginii care are rădăcini creştine, dar care, într-un fel, ne solicită şi atenţia şi capacitatea noastră de a face asceză în privinţa imaginii. Pentru că noi avem o enormă curiozitate care se manifestă prin văz. Când vorbim de imagine, vorbim despre cel care priveşte şi despre ceea ce este privit. Chiar dacă avem în faţă o imagine creştină autentică, o icoană, nu înseamnă neapărat că ochiul nostru e pregătit să o perceapă astfel. Şi pentru ca această relaţie să fie mântuitoare, nu este suficient ca imaginea să aibă toate elementele care-i garantează autenticitatea, ci e foarte important ca şi noi să ştim să o privim şi să o asumăm ca atare. De aceea, este esenţial să practicăm şi, în acest domeniu al curiozităţii vizuale, o asceză, să ştim să eliminăm anumite lucruri, să le evităm pe altele ori să le privim cu o atenţie capabilă să discearnă între ceea ce este şi ceea ce nu este folositor. Fiindcă puterea imaginii, cunoscută dinainte de creştinism, constă şi în aceea de a te locui, de a-ţi intra în suflet, de a lăsa o amprentă puternică, de a genera în mintea celui ce o priveşte o replică greu de desprins. De ce de plângem din punct de vedere spiritual suprasaturaţia de imagine? Pentru că fiind asaltaţi de atâtea imagini nu mai avem răgazul de a discerne între ele. Şi într-un fel, în loc să gândim noi, pornind de la imagini, gândesc imaginile în noi. Aş dori să reţinem, în încheierea convorbirii noastre, un gând cu care nu sunt de acord cei ce aşteaptă „extincţia“ creştinismului în lumea de astăzi: originile au o eficienţă istorică imprevizibilă. Şi dacă vorbim de originile bizantine ale culturii imaginii, nu vorbim doar din punct de vedere istoric, ci ne referim inclusiv la o prezenţă pe care aceste origini o au şi astăzi, în pofida tuturor reprezentanţilor imaginii contemporane.