Icoana și vederea cea în Duh

Un articol de: Pr. Ioan-Aurelian Marinescu - 26 Ianuarie 2018

La tot pasul, privirea ne este asaltată de imagini care mai de care mai seducătoare, mai impunătoare. Hrănin­du-ne cu ele zi de zi, intro­ducem în noi informația, intenția și duhul lor. Înghițim o nouă gândire, de consum, o nouă conștiință a valorii și vieții care ne va influența pe termen scurt și lung, și nu neapărat spre bine. La antipodul lor este, paradoxal, tot o ima­gine, una sfântă și neschimbă­toare, aceeași de milenii. Este icoana lui Hristos, al cărei har ni se propune tainic în rugăciunea noastră zilnică. Despre curățirea vederii noas­tre prin contemplarea chipurilor sfinte ne-a vorbit părintele Stéphane Bigham, bine cunoscut specialist în iconologie al Ortodoxiei zilelor noastre.

Preacucernice părinte profesor, care ar fi vocația de căpătâi a icoanei ortodoxe pentru omul de astăzi?

Ca urmare a civilizației noastre occidentale, acum aproape planetare, care s-a secularizat foarte mult, Dumnezeu este exclus, taina este înlăturată, iar dragostea este ținută la un nivel strict trupesc, nemaifiind o întâlnire a două persoane în vederea dezvoltării lor duhovnicești ca persoane. În acest context, icoana este o încântare pentru cultura noastră, mai ales pentru că ea introduce în conști­ința multor persoane tocmai ceea ce societatea a exclus. Icoana Îl reintroduce pe Dumnezeu în viața cuiva care nu are aproape nici o experiență de acest fel. Deseori, cineva care vede icoane spune: „Este neobișnuit, dar fascinant”. Sunt în general două reacții, și aceasta tocmai pentru că icoana nu este doar rațională, ci atinge un nivel foarte profund al persoanei. Icoana pătrunde în noi nu prin minte, ci, cum îmi place să spun, „pe sub radar”, atingând un nivel al persoanei pe care însăși persoana îl ignoră. Reacția fiecăruia în fața icoanei depinde însă de starea sa duhovnicească.

Ce le-ați spune celor care consideră că pot mai bine să se roage fără icoane?

Aflăm din Sfânta Tradiție despre isihaști, care spun că atunci când dobândești adevărata rugăciune isihastă nu mai ai nevoie de icoane. Rugăciunea isihastă depășește icoana, căci cu ajutorul energiilor dumnezeiești omul nu se mai roagă cu ajutorul cuvintelor, nu se mai roagă cu ochii, ci intră într-o liniștire, într-o con­templație care este dincolo de vedere și de auz, dincolo chiar și de gânduri. Isihaștii se liniștesc și se lasă inundați de această liniște. Nu mai vorbesc, nu mai privesc, nu mai fac raționamente, ceea ce rămâne în ei fiind o comuniune cu Dumnezeu care este dincolo de simțuri. Icoana se înscrie pe calea noastră pământească spre Împă­răție, căci în Ierusalimul cel ceresc nu vor mai fi icoane, ci vom fi iluminați atât noi, cât și toți sfinții împreună cu întreaga creație de Lumina însăși.

Ce le-ați spune însă celor care nu sunt isihaști, dar consideră că se pot ruga mai bine fără icoane?

Dacă începeți acum să stu­diați pianul, nu veți putea să îl criticați după două săptămâni pe Beethoven! Dacă un începător în ale rugăciunii ar spune: „Nu mai am nevoie de icoane!”, i-aș răspunde: „Ar trebui să vă pictăm deja icoana, căci sunteți departe în ale desăvârșirii!” Același lucru este valabil și cu cei care vin la spovedanie și spun: „De fapt, nu am nimic să vă spun…”, cărora la fel le-aș răspunde: „Dacă n-aveți nici un păcat, atunci să vă comandăm icoana, căci sun­teți deja sfânt!” Aceasta este atitudinea începătorului care supraestimează progresul său duhovnicesc.

Cu siguranță există în lume unii care ajung la acest nivel de sfințenie, în care nu mai au nevoie să vorbească, să rațio­nalizeze totul, sau chiar să privească, intrând într-o comuniune cu Dumnezeu dincolo de toate. Tradiția duhovnicească a Bisericii ne vorbește despre acești mari sfinți, însă noi, ceilalți, suntem încă pe cale. Îna­intăm, cădem, ne ridicăm, și iarăși înaintăm puțin duhovnicește, având tot timpul nevoie de icoanele lui Hristos sau ale sfinților ca de niște exemple. Avem nevoie de comuniunea cu persoanele sfinților, de ajutorul lor, de mijlocirea lor, avem mereu nevoie să vedem o persoană transfigurată care să ne fie exemplu, căci suntem încă pe cale. Avem nevoie să fim în prezența icoanei, în apropierea harului care emană din ea.
Există un ciclu între iconograf, care a trăit el însuși o viață de transfigurare și a proiectat mai departe această energie transfiguratoare a experienței sale în icoană, și cel care se află pe calea desăvârșirii și se roagă în fața acestei icoane. Acesta din urmă, dacă are la rându-i talent artistic și vrea să transmită sfintele ima­gini mai departe către noile generații, se lasă transfigurat el însuși de icoane, devine iconograf, și face ceea ce făceau generațiile precedente de iconografi, continuând astfel ciclul. Dacă este sincer în demersul său, ucenicul de azi devine maestrul de mâine, având el însuși ucenici. Toată Tradiția funcționează astfel. Este modelul maestrului și ucenicului, iar acesta se aplică în oricare dintre meserii.

Cum sunt prezente virtu­țile în compozițiile iconografice pentru a-i inspira pe cre­din­cioși la cultivarea lor?

Vedem mai întâi virtutea în persoana sfântului reprezentat, iar apoi, pentru că noi îl iubim pe acest sfânt și vrem să-l urmăm, încercăm să dobândim și virtuțile lui. Simțurile noastre nu trebuie condamnate, ci transfigurate. Trebuie să luăm ceea ce Dumnezeu ne-a dat și să transfigurăm. Toate simțurile trebuie să ne ducă la Dumnezeu.

Ce trebuie să facem pentru a nu banaliza sfintele icoane în această epocă în care există o adevărată explozie vizuală care tinde să insensibilizeze vederea însăși?

În civilizația noastră acest lucru se întâmplă deja. Imaginea astăzi este deja banalizată. Astăzi imagini mari cât o clădire ni se prezintă atât de des pe stradă, încât ajungem să trecem insensibili pe lângă ele. La fel ca și în cazul harului și al Sfintelor Taine, nimic nu poate pătrunde într-o inimă închisă, chiar dacă persoana respectivă vine la biserică în fiecare săptămână. Creștinul trebuie așadar să aibă inima deschisă, să fie receptiv, sensibil. Nu putem să scăpăm de această avalanșă de imagini, însă trebuie să ne rezervăm un timp și un spațiu în care să înlăturăm tot acest zgomot vizual. De altfel, vorbim astăzi de poluare luminoasă. În orașe nu se mai pot vedea stelele tocmai pentru că este prea multă lumină. Trebuie așadar să ne găsim un loc în care să cultivăm tăcerea la toate nivelurile, tăcerea auditivă și vizuală, isihasmul, și să lăsăm doar o icoană, care, deși este și ea o imagine, nu îți dă flash-uri ostentativ și violent. Astăzi panourile publicitare îți prezintă tot timpul lucruri noi, unele schimbându-se permanent la fiecare trei secunde.

Potrivit cercetătorilor, trei secunde sunt necesare pentru ca o imagine să se imprime pe scoarța cerebrală. Icoana însă nu luminează să-ți ia ochii și dispare, căci nu acesta îi este scopul, ci ea este ceva stabil. În icoană există ceva profund, chiar dacă privim bucăți de lemn pictate. Dacă în cazul publicității ea pătrunde în creierul nostru, în cazul icoanei noi trebuie să intrăm în ea. Intrând în spațiul și timpul unei icoane ne deschidem acestei energii care ne transfigurează. Dacă ne deschidem către aceste alte surse de energie, și acestea au un efect asupra noastră. Noi trăim astăzi, nu în secolul al XV-lea, nici în viitor. Trebuie așadar să cultivăm un spațiu interior, o micuță capelă duhovnicească, sau chiar fizică, la noi acasă, unde să putem spune, gândi și respira Rugăciunea lui Iisus, cultivând în noi o stare care să fie pe aceeași „frecvență” de energie cu icoana.

Icoana este un pedagog, un ghid către starea superioară a Împă­răției. Creștinul trebuie să se deschidă, să vrea să intre în această zonă energetică a icoanei. Știm că Dumnezeu a dat unor sfinți șansa de a vedea nu doar duhov­nicește, ci și fizic această energie. Un exemplu este Sfântul Serafim de Sarov. De aceea, prin practică, cel care se roagă în fața icoanei își va disciplina vederea, fizică și interioară.

De unde vine încrâncenarea de a scoate sfintele icoane din spațiul public, chiar și în țările ortodoxe?

Societatea noastră vrea să-l excludă pe Dumnezeu din toate, să elimine sacrul, simțul mistic și al vieții de dincolo, definind totul prin empiric, cu ajutorul științei ajunse la rang de religie. De unde vine convingerea că nu există nimic dincolo de lucrurile palpabile pe care o împărtășesc cei care au făcut o religie din știință? Este rezultatul unui experiment? Aceasta vine doar din mintea omului, nu este știință! Este filosofie care, dusă la extrem, devine religie și chiar ideologie. Nu are nici o bază științifică! Însă oamenilor le este foame spirituală, căci nu doar cu pâine va trăi omul. În contextul căutării lor duhov­nicești, icoana reintroduce în lume sacrul, ideea unei lumi care de­pășește lumea noastră, care de­pășește empiricul. Așadar, este de înțeles faptul că aceia care vor să-l alunge pe Dumnezeu din toate nu văd bine reintroducerea icoanei în viața omului.