Lunca, satul cu vestigii romane și colinde vechi

Lucrarea „Lunca/Frij. Monografie istorică, ling­vistică și socioculturală” este cartea unui sat de poveste din județul Bistrița-Năsăud. Publicată în 2025 de prof. Vasile D. Țâra și pr. prof. Vasile Gordon, aceasta constituie un eveniment editorial pentru localnici, dar mai ales pentru sfera sociologică și pentru cercetătorii tineri care doresc să întreprindă un astfel de demers. Monografia este un tezaur care, pe lângă sutele de hărți, planșe și imagini-document, conține informații prețioase despre istoria și tradițiile locale, despre grai, dar și despre recenta descoperire arheologică în aria localității, burgusul roman. Mai multe detalii aflăm de la părintele profesor Vasile Gordon, coautor al acestei lucrări, publicată la Editura Renașterea din Cluj-Napoca.

Părinte profesor Vasile Gordon, ați publicat recent, împreună cu profesorul filolog Vasile D. Țâra, monografia satului Lunca (Frij), din județul Bistrița-Năsăud, amândoi fiind născuți în acest sat. Este o lucrare monumentală: peste 450 de pagini, format mare, cu sute de planșe, hărți și fotografii, vechi și noi, care ar putea constitui un model și pentru alte monografii sătești. Cât timp v-ați documentat și care au fost sursele de informare?

Întâi, țin să vă mulțumesc pentru oportunitatea de a prezenta monografia noastră în paginile Ziarului Lumina, gândindu-ne că vor citi mulți preoți și le va fi de folos, așa cum și nouă ne-au folosit monografii similare din județ și nu numai. Cu mici întreruperi, am lucrat aproximativ 10 ani. Domnul profesor Vasile D. Țâra, care va împlini în curând 85 de ani, a făcut documentări cu mult înainte, de prin anii 1965- 1970, când a început elaborarea tezei de doctorat, cu titlul „Graiul de pe valea superioară a Șieu­lui”, susținută în anul 1975. Odată cu informa­țiile despre grai, a făcut și documentări privind istoria, poziția geografică, tradițiile folclorice și, parțial, cele religioase.

În ce mă privește, pe lângă cele pe care le știam de mic copil, am început documentarea într-un mod sistematic în anul 2014, prin interviuri luate sătenilor, în special celor în vârstă. Am trecut pragul, și nu doar o dată, a cel puțin 30 de case, acolo unde știam că pot culege date privind diferitele îndeletniciri și tradiții. Totodată, am colecționat multe fotografii vechi, dar am făcut și altele noi, cu portul popular vechi și nou. Trebuie să amintesc, tot acum, că această carte este rezultatul unui efort de echipă: domnul profesor și cu mine suntem autori propriu-ziși doar pentru anumite capitole și paragrafe, în rest mai mult culegători, parțial redactori și tehnoredactori, autorii propriu-ziși fiind zecile de săteni care ne-au furnizat informații. Iar ceilalți membri ai echipei, menționați în caseta tehnică, s-au adăugat pe parcurs: Bogdan Țâra și Octavian Gordon, redactori; Ancuța Melcher, tehnoredactor; Grigore Marga, istoricul parohiei; Smaranda Mureșan, consultant de specialitate și semnatară a Postfeței.

Ați pomenit de alte monografii similare pe care le-ați consultat. Față de ele, ce credeți că aveți în plus ca abordare?

Avem multe pagini care o diferențiază, cum sunt cele dedicate istoriei satului, poziției geografice, graiului local, antroponimelor și zoonimelor. Diferențieri avem și în privința spațiilor mai mari acordate Școlii și Parohiei. Iar descoperirea burgusului roman de la „Bolovani”, urmată de studiile publicate în revistele de profil și apoi de săpăturile arheologice, ne-a furnizat informații și imagini inedite, pe care le-am inclus în secțiunea Mărturii arheologice. Remarcabil este, de asemenea, numărul mare de fotografii și hărți, peste 600 de imagini. O altă realizare o reprezintă codul QR atașat, care cuprinde evenimentul resfințirii bisericii (17 octombrie 2021) și trei filmulețe cu satul și hotarul, făcute cu ajutorul dronei.

Spuneți-ne, vă rugăm, câteva amănunte privind această descoperire fenomenală: un burgus din perioada cuceririi romane, parte a limesului de nord-est. În calitate de ini­țiator al șantierului arheologic, povestiți-ne istoricul acestei descoperiri și despre expe­riența pe care ați trăit-o pe șantier.

E mult spus „inițiator”, dar am fost și am rămas susținător fidel. Foarte bucuros de această descoperire, nu am lipsit nici o zi de pe șantier în perioadele în care s-au făcut săpături. Detalii pot fi acum accesate ușor, prin tastarea pe Google a cuvintelor „Burgus Lunca - la Bolovani”. Descoperirea au făcut-o trei arheologi, în 2014: Máté Szabó, Szilamér-Péter Pánczél și Daniel Mihai Cioată, primul din Pécs, Ungaria, ceilalți doi din Târgu Mureș. Ei au survolat cu un avion de joasă înălțime zeci de kilometri ai limesului, inclusiv deasupra satului nostru, iar la developare au văzut urmele unei garnizoane romane de aproximativ 40 mp.

Arheologii sus-pomeniți au publicat apoi un studiu, în 2018, iar domnul profesor Țâra a luat legătura cu arheologul Radu Zăgreanu de la Complexul Muzeal Bistrița, care cunoștea deja povestea. Domnia-sa a format o echipă de lucru, iar eu, împreună cu primarul Mihai Ivan și cu un grup de săteni, le-am oferit tot sprijinul necesar începerii săpăturilor.

I-am găzduit în casa părintească în timpul lucrărilor, le-am asigurat transportul la burgus, le-am oferit trei mese pe zi și am săpat cot la cot cu ei, asumându-ne cu drag statutul de muncitori necalificați. Și, așa, până în prezent s-au făcut descoperiri foarte încurajatoare: diferite obiecte de metal, fragmente de vase de ceramică, monede de argint și de bronz etc. Ne simțim onorați știind că burgusul figurează în RAN (Registrul Arheologic Național), dar și în lista UNESCO a burgusurilor importante de pe limes.

O altă bogăție a frijenilor sunt colindele de Crăciun. Ați cules de la localnici mai multe colinde, dar și „ciuituri“, le-ați redat în carte, multe fiind creații folclorice proprii satului. Prin ce se particularizează acestea?

Într-adevăr, cartea conține multe pagini cu colinde, ciuituri („chiuituri”, n.r.), dar și cu alte piese ce țin de tradiția locală, cum sunt bocetele, de pildă. Dintre toate, colindele sunt cele mai vechi. Ne referim în special la colindul în ceată bărbătească, întâlnit în anumite loca­lități din România și din Republica Moldova, care a fost inclus în patrimoniul UNESCO în anul 2013. În acel an, de la noi din județ se știa doar de colindătorii din Monor. Iată că, odată cu documentarea făcută pentru această monografie, s-a dovedit că și în Lunca îl avem, din timpuri străvechi.

E vorba de patru colinde care însoțesc Turca. Recent, satul nostru a câștigat de două ori Marele Premiu, la două concursuri de colinde (în 10 și în 17 decembrie 2025, la Bistrița și la Mărișelu), în special pe baza colindelor în ceată bărbătească, asociate, desigur, cu două colinde vechi interpretate de consătence, în condițiile în care au concurat cu alte 10 sate din județ.

Ce ne puteți spune despre istoricul parohiei din sat și despre viața religioasă de acolo?

La alcătuirea istoricului parohiei am fost ajutați de părintele nostru, Grigore Marga, și de doamna preoteasă Florina. Suntem un sat cu aproximativ 450 de suflete, dar toți ortodocși, mereu cu o participare frumoasă la sfintele slujbe, în straie tradiționale, mai ales la sărbătorile mari. Deși mic, e un sat viu, avem încă tineret și copii.

Ce personalități s-au născut în localitatea Lunca și cum se raportează sătenii mai în vârstă și mai tineri la acestea?

Amintesc la acest capitol trei paragrafe: luncani însemnați, luncani intelectuali și mame cu mulți copii, cu mici texte biografice și cu fotografii pentru fiecare. Voi evoca aici doar câteva nume de intelectuali născuți în sat, cu care ne mândrim îndeosebi: Andrei Bugnariu, jurist, iar una din străzile actuale îi poartă numele; Tudor Bugnariu (fiul), fost primar al Clujului, profesor universitar și membru al Academiei Române, căsătorit cu Ana Dorica Blaga (Dorli, fiica lui Lucian Blaga); Ionel Țâra, diplomat. Îl pomenesc tot aici și pe profesorul Vasile D. Țâra, care este fratele lui Ionel. Urmează un șir lung de nume, toți absolvenți ai unor facultăți.

În final, vă rog să povestiți o mică întâmplare pe care o păstrați în inimă din copilăria petrecută în satul natal.

Am în minte un duium de amintiri din copilărie, poate tot atâtea câte ne povestește Ion Creangă! Dintre toate, cea mai puternică, dar și nostimă, este cea în care interpretam prin curte, pe la 4-5 ani, rolul de preot, având în mână un polonic în loc de cădelniță și strigând tare „Doamne, miluiește!”, dar rosteam și o „predică” scurtă: „Acuma și aceasta, mai veniți pe la biserică!” Părintele nostru de atunci, Simion Negrea, care m-a văzut, mi-a pus mâna pe creștet și a zis: „Vasilică, preot să te faci!” El a fost, de fapt, preotul care mă botezase, iar la 14-15 ani mi-a dat recomandarea scrisă pentru dosarul de admitere la Seminar.