Icoanele ca o alinare

Mi-a fost dat să văd o casă plină de icoane. Plină, adică peste tot numai icoane, pe toți pereții, în toate vitrinele, pe orice suport, pe orice policioară. Dragostea pentru chipurile sfinților s-a născut în inima Elenei Mușat în urmă cu câțiva ani, după ce și-a revenit dintr-un episod medical care o putea costa viața sau din care ar fi putut ieși cu sechele majore. Modul ei de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru însănătoșire este această umplere a locuinței cu icoane de tot felul. E felul ei de a se „alina”, după cum spune.

Recent, într-o vizită în localitatea Dealul Viei din comuna buzoiană Merei, am mers și la slujba de duminică în biserica satului, având hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”. La finalul Sfintei Liturghii mi-a fost prezentată doamna Elena de la pangar, o persoană deosebită atât pentru cumsecădenia ei, pentru devotamentul ei față de biserică și comunitate, dar și pentru că are ceva special. Are 60 de ani și este o mare iubitoare de icoane, locuința ei fiind împodobită într-un mod care uimește pe oricine. Tanti Nuța, așa cum îi spun oamenii, m-a invitat acasă pentru a-i admira odoarele de mult preț.

Trecându-i pragul, am intrat în lumea vieților cuvioase și martirice redate în sute de icoane de dimensiuni și stiluri diferite. Până și carpetele din camera de zi sunt tot cu subiecte religioase. Pe o măsuță care nu este folosită în activitățile domestice se odihnesc o serie de brățări, metaniere și cruciulițe. „Nu mă laud cu postul, nici cu alte fapte bune, pentru că n-am. Dar iubesc foarte mult icoanele. Pe unde merg, mai cumpăr câte una sau mai multe. Din orice pelerinaj vin cu câteva. Dar și din tot ce primim nou la pangarul bisericii eu îmi cumpăr ceva de fiecare dată”, povestește doamna Elena despre bucuria ei de a aduna icoane. „Am început să cumpăr icoane de vreo șase ani, când am avut un mare necaz. Lucram în cimitir, curățam un mormânt, când mi-a venit rău, am căzut și am rămas inconștientă o vreme. Am stat acolo câteva ore, când m-am trezit, am strigat după ajutor, dar nu m-a auzit nimeni. Tocmai spre seară au venit băiatul și ginerele meu, au chemat Salvarea și m-au dus la spital. Făcusem accident vascular cerebral. Kinetoterapeutul de la spital ne-a spus într-o zi că pleacă într-un pelerinaj și am trimis prin el un pomelnic la mănăstire. Când s-a întors, mi-a adus icoana Tânguirea Maicii Domnului. Dumnezeu a fost bun cu mine și m-a vindecat, n-am rămas cu urmări. De atunci, de câte ori am mers în pelerinaje, am adus mereu icoane acasă. Ai mei din familie nu se supără, ba au început să cumpere și copiii mei. Eu le-am spus tuturor să nu mă certe, icoanele sunt viața mea.”

Părintele Laurențiu-Dan Damian, de patru ani paroh în satul Dealul Viei, este mulțumit de felul în care își face treaba tanti Nuța la biserică și apreciază și evlavia ei față de icoane: „Tanti Nuța este o persoană deosebit de credincioasă, un om în care am toată baza. Ușor-ușor, văzând cât este de dedicată, am început să-i dau mai multe responsabilități, iar ea le-a împlinit cu multă bucurie, înțelegând că poate să fie de folos. Am început să aduc mai multe icoane și obiecte religioase pentru pangar, iar tanti Nuța a început să cumpere pentru propria casă, îndemnându-i și pe alții să cumpere. Cea mai mare bucurie a ei a fost când i-am dat o cheie de la ușa bisericii, a înțeles ce încredere am în ea”.

Mi-a rămas în minte o vorbă a doamnei Elena: „Mă alin cu icoanele mele...” Am plecat încântată de vizita mea și mă tot gândesc cum a reușit această femeie credincioasă să facă din întreaga casă un Răsărit, spre care, ridicându-și privirile, își ridică și sufletul spre a vorbi cu Dumnezeu și sfinții Lui.