Ideea creştină: Alecsandri în perspectivă arhetipală (IV)

Într-o legătură strânsă cu proba coborârii în infern este şi starea de veghe, adică tot o probă iniţiatică şi încă una din cele mai grele. Nu a reuşit să treacă peste ea Ghilgameş, plecat în căutarea nemuririi, şi nu au reuşit să treacă peste ea ucenicii lui Iisus în grădina Ghetsimani.

Cel care coboară în infern trebuie să vegheze, adică să-şi păstreze conştiinţa mereu trează, pentru a nu pierde şansa întoarcerii la lumină, la viaţă, şansa naşterii din nou. Aeneas, care vrea să coboare în infern pentru a-şi întâlni tatăl, află de la Sibila pe care o consultă că nu va putea ieşi de acolo, adică nu-şi va putea păstra conştiinţa trează decât dacă îşi va procura, în prealabil, creanga de aur. În acele pasteluri ale lui Alecsandri a căror temă generală este natura în anotimpul iernii, descrisă mai ales pe timp de noapte, omul nu se vede niciodată dormind. Nici nu se putea să fie altfel, pentru că iarna, cum chiar poetul o spune, sunt „nopţile vegherii“. Putem, însă, observa de asemenea că în aceste pesteluri, omul, pentru a-i fi veghea mai uşoară, îşi ia ca însoţitori lumina lămpii şi focul presonificat, entităţi care amintesc de creanga de aur şi care întreţin speranţa şi credinţa în revenirea anotimpului cald, în revenirea la viaţă a lumii vegetale, într-o adevărată renaştere pentru omul însuşi. Aceşti plăcuţi însoţitori apar chiar în primele versuri ale celei dintâi poezii din volumul „Pasteluri“: „Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse;/ În sobă arde focul tovarăş mângâios“(„Serile la Mirceşti“). Într-o altă poezie, tot de la primele versuri, poetul se prezintă astfel: „Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte,/ Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte“ („La gura sobei“). Iar poezia „Sfârşit de toamnă“ se termină cu imaginea omului care „trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc“. Când e vorba de poet, veghea e mai uşoară, pentru că cel înzestrat cu har are cu sine o veritabilă „creangă de aur“. Aceasta e putera fanteziei prin care figurează de pe acum o altă lume, mai luminoasă la care aspiră şi spre care speră să răzbată curând. Această lume a fanteziei sale, cu care poetul, aşezat de obicei la gura sobei, se opune stihiilor dezlănţuite afară, apare aproape ca un laitmotiv în poeziile lui Alecsandri. Tot în pastelul care stă în fruntea volumului, adică în „Serile la Mirceşti“, în timp ce afară plouă, ninge şi viscoleşte, poetul, retras în pacea camerei sale, aşteaptă „din cer să vie /O zână drăgălaşă cu glasul aurit“. Într-un alt pastel, poetul, aşezat la gura sobei, prin flacăra albastră a vreascurilor de alun, vede „trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni“. În poezia „În miezul iernii“, în timp ce iarna vine de la munte, aducând cu sine zile de urgie, poetul, sub lumină de lampă, visează la „dulcea primăvară“: „Vine de la munte iarna la câmpie/ Aducând în poale zile de urgie./ Vie!/ Eu sub lampă fac/ Visuri după plac,/ Şi luându-mi oaspe dulcea primăvară/ Râdem de stihia care plânge-afară“. Şi, într-adevăr, speranţa pe care puterea fanteziei o întreţine, nu e zadarnică. Într-o altă serie de pasteluri, eul liric va avea de traversat una din cel mai importante situaţii existenţiale pe care le întâlnim în lumea miturilor. Este ieşirea din infern sau revenirea la viaţă, triumful etern al vieţii asupra morţii.