Ieromonahul Iachint de la Cernica, un mare isihast athonit

Cuviosul Iachint a fost unul dintre cei mai apropiați ucenici ai Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica. Prin smerenia și asprele sale nevoințe, el a dobândit de la Dumnezeu darul rugăciunii și harisma povățuirii duhovnicești, arătându-se iscusit îndrumător al sufletelor pe calea mântuirii. Părintele Iachint era apreciat de călugării aghioriți pentru lucrarea sa ascetică și duhovnicească. Ei i-au încredințat stăreția Mănăstirii Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, pe care cu mari eforturi a reușit să o scape de imensele datorii.

În această mănăstire, el a reușit să formeze o obște duhovnicească organizată după rânduiala paisiană. Atât de mult îl cinstea Sfântul Gheorghe de la Cernica pe Cuviosul Iachint, încât a cerut înainte de a se muta la cereștile lăcaşuri să fie chemat din Sfântul Munte Athos pentru ca după adormirea sa să i se încredințeze stăreția Mănăstirii Cernica, fapt care s-a împlinit întocmai.

Ucenic al Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica

Cuviosul Iachint s-a născut în Ploiești, la jumătatea secolului al 18-lea. El a primit o educație aleasă, ajungând angajat al casei domnești în prima domnie din Țara Românească a voievodului Mihail Suțu (1783-1786)¹. Aflând de vie­țuirea înaltă și de nevoințele părinților din Mănăstirea Cernica, a părăsit cele lumești îmbră­țișând viața monahală sub povățuirea Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica².

După o perioadă de noviciat petrecută sub îndrumarea duhovnicescului său stareț, tânărul frate începător este călugărit, primind numele Iachint. Acest nume reflectă foarte sugestiv lucrarea duhovnicească pe care părintele Iachint o va realiza în viața sa monahală, făcând trimitere la o piatră prețioasă și la o floare de mici dimensiuni, foarte parfumată, de culoare albastru-violet. Astfel a fost și viața acestui mare cuvios, plină de bărbăție duhovnicească, întrucât și-a șlefuit sufletul asemenea unui nestemat prin răbdarea ispitelor și a necazurilor, izvorând bună mireasmă, asemenea unei flori, prin viața sa virtuoasă.

Fiind găsit vrednic de slujirea Sfântului Altar, Cuviosul Iachint a fost hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii Cernica (Constantin Erbiceanu, Scrierea Ieroschimonahului Arhimandrit Chiriac..., p. 22). Educația și pregătirea sa intelectuală au făcut ca părintele Iachint să se îndeletnicească cu copierea textelor liturgice și patristice, spre folosul duhovnicesc al obștii în care viețuia. De la el s-au păstrat numeroase manuscrise filocalice și liturgice, astăzi, multe dintre ele regăsindu-se în Biblioteca Academiei Române³ sau în Biblioteca Mănăstirii Cernica.

Cuviosul Iachint a avut atât de multă râvnă către rugăciune, asceză și lectura scrierilor Sfinților Părinți, încât, prin smerenie și dragoste, a ajuns la mari măsuri duhovnicești, devenind pildă de viețuire pentru părinții din obștea cernicană, dar și pentru mireni, care, văzând viața sa curată și sfântă, părăseau lumea și îmbrățișau pustia, avându-l pe el ca povățuitor în viața duhovnicească. Despre acest fapt, arhimandritul Chiriac Râmniceanul, ucenicul său, scria: „Și plăcîndu-i politiia (viețuirea, petrecerea, n.r.) obștii călugărești ce era pre acele vremi (în Mănăstirea Cernica, n.n.), foarte au iubit-o și cu vreme îndestulîndu-se de dînsa cu ajutoriul lui Dumnezeu, au ajuns la mare sporire sufletească, puţintei fiind acum din părinți în viiaţă (care să poată da mărturie despre aceasta, n.n.). Care, să să știe, de darul (înainte, n.r.) vederii sale îndulcindu-mă, și eu am poftit a rămînea în Cernica” (Arhim. Chiriac Râmniceanul, p. 108).

Nevoitor și stareț în Sfântul Munte Athos

Dorind o nevoință și mai aspră, Cuviosul Iachint cere binecuvântarea Sfântului Gheorghe, starețul său, și își îndreaptă pașii spre Sfântul Munte Athos. El viețuiește o perioadă într-un loc pustnicesc, la chiliile Sfântului Iacov, din peninsula aghiorită. Ieromonahul Iachint a fost un mare nevoitor isihast care a sihăstrit în acest loc retras, în liniștea rugăciunii, pentru folosul sufleteștilor nevoințe. Pentru smerenia, asceza și dragostea sa, a primit de la Dumnezeu darul rugăciunii și al înainte-vederii, mulți folosindu-se de învățăturile și de prezența sa duhovnicească (Constantin Erbiceanu, p. 21).

Acest cuvios părinte de Dumnezeu purtător atât a sporit în cele duhovnicești, fiind întru toate evlavios și calogheros în purtări, încât văzând monahii aghioriți virtuțile cu care era împodobit, dar și inteligența și discernământul său duhovnicesc, l-au numit „cinstitul povăţuitor al noii chinovii a valahilor, adică al sfintei Mănăstiri Simonos Petras”⁴. Cuviosul Iachint este numit egumen al Mănăstirii Simonos Petras în decembrie 1801, prin decizia Patriarhului Calinic al V-lea al Constantinopolului, care, ținând seama de dorința lor comună (a părinților aghioriți, n.r.), le-a numit drept stareț și chinoviarh pe preacuviosul între ieromonahi Iachint (Ierom. Theologos, p. 35).

Vestea asprelor nevoințe duhovnicești ale Cuviosului Iachint a ajuns și la Patriarhul Ecumenic, care îl socotea un monah îmbunătățit. Astfel, în documentul de învestire ca egumen al Mănăstirii Simonos Petras, Patriarhul Calinic scria despre ieromonahul Iachint că era „bărbat cucernic și lucrător neobosit prin pocăință al virtuții, aprins nevoitor al stării sale celei bune” (Ierom. Theologos, p. 36).

Situația Mănăstirii Simonos Petras la preluarea stăreţiei de către părintele Iachint era dezastruoasă. Mănăstirea fusese părăsită de monahi din cauza datoriilor. O descriere a stării de fapt ne-o prezintă Patriarhul Gavriil al Constantinopolului, care consemna în februarie 1785: „Acum douăzeci de ani (părinții, n.r.) fiind asupriți de creditori din cauza prea grelelor datorii mănăstirești, au fost nevoiți să plece și să se împrăștie din loc în loc, fapt pentru care sfânta lor mănăstire a și rămas atunci părăsită și închisă” (Ierom. Theologos, p. 33). Această situație a persistat până la numirea starețului Iachint, care a adunat în jurul său o obște de monahi români, ucenici direcți și indirecți ai Sfântului Paisie de la Neamț. Înainte de venirea părintelui Iachint, Simonos Petras funcționase pentru o perioadă ca mănăstire de sine, însă, odată cu instalarea sa, el a instituit în mănăstire rânduiala vieții de obște” (Scrisoarea Sfântului Nicodim Aghioritul..., pp. 40-41).

Ca stareț al mănăstirii rezidite de Mihai Viteazul, Cuviosul Iachint a moștenit o datorie imensă către Imperiul Otoman. El s-a rugat stăruitor și, în chip minunat, a reușit în scurt timp să adune din donațiile credincioșilor români banii necesari pentru a plăti datoriile mănăstirii către Imperiul Otoman, în valoare de 200.000 de taleri. Această sumă era uriașă. Un taler avea greutatea de aproximativ 28-29 de grame de argint, totalul însumând aproximativ 5,6-5,8 tone de argint. În demersul său de a plăti datoria mănăstirii, părintele Iachint a fost ajutat și de Sfântul Nicodim Aghioritul, care în 1804 îi scria Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei, cerându-i să îl ajute financiar pe starețul Iachint pentru a plăti datoriile mănăstirii (Scrisoarea Sfântului Nicodim Aghioritul..., pp. 40-42). Cuviosul Iachint reușește să ajungă la Constantinopol, unde obține de la sultanul Selim al III-lea (1789-1807) ștergerea imenselor datorii ale Mănăstirii Simonos Petras (Arhim. Chiriac Râmniceanul, p. 108).

Cuviosul Iachint păstorește ca stareț obștea Mănăstirii Simonos Petras din decembrie 1801 până la începutul anului 1805, când este chemat în țară de Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și se retrage din stăreție. În această perioadă părinții aghioriți au recunoscut în starețul Iachint un om cu totul duhovnicesc, care a dus mai departe predania isihastă paisiană. Sfântul Nicodim Aghioritul prețuia mult prezența duhovnicească a starețului Mănăstirii Simonos Petras, pe care îl descria astfel: „Iachint, preamăritul și smeritul în cele duhovnicești, care pentru aceasta, ca un purtător de nume de iachint, răspândește miros bineplăcut ca o piatră de mare preț”. Conform izvoarelor istorice, suntem îndreptățiți să credem că între Sfântul Nicodim Aghioritul și Cuviosul Iachint se legase o prietenie duhovnicească, sedimentată și pe legătura spirituală pe care Sfântul Nicodim a avut-o cu Sfântul Paisie de la Neamț. Mărturisind apropierea sa față de obștea de români de la Simonos Petras, Sfântul Nicodim Aghioritul scria: „Am o relație specială cu frații monahi din Valahia, deoarece am găsit că aceștia au multe fapte potrivite monahilor și răspândesc mireasma vieții monahale pe care au primit-o de la noul luminător al Valahiei, purtător, după Sfântul Pavel, al miresmei lui Hristos, Paisie, acela căruia i-au fost date, cred, ca răsplată, doritele sânuri ale lui Avraam” (Scrisoarea Sfântului Nicodim Aghioritul..., pp. 40-41).

Chemat în țară de duhovnicescul său părinte

Cuviosul Iachint se întoarce la București în 1805, întrucât fusese chemat de Sfântul Gheor­ghe de la Cernica, părintele său duhovnicesc, care, simțindu-și sfârșitul aproape, îl înștiințează că după adormirea sa voiește ca el să preia stăreția Mănăstirii Cernica, cunoscându-l vrednic pentru această mare răspundere duhovnicească⁵.

Întors la Mănăstirea Cernica, Părintele Iachint primește ascultarea de egumen al obștii, în locul părintelui Timotei, și el viitor stareț al Cernicăi. Cuviosul Iachint, acest cinstit părinte duhovnicesc, devine povățuitor al multor frați, arătându-se iscusit îndrumător și dascăl al nevoințelor monahale (Arhim. Chiriac Râmniceanul, p. 108).

Mutarea la cereștile lăcaşuri a Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica, petrecută la 3 decembrie 1806, a pricinuit multă durere în inima evlaviosului său ucenic, întrucât părintele Iachint mult se folosea de prezența, dragostea și învățăturile bătrânului său stareț. Astfel, monahul Casian Cernicanul relatează: „Părintele Iachint Ieromonahul, ce-i fusese ucenic mai nainte, care nu de mult venise din Sfîntul Munte [...] mult plângând dupe dânsul l-au îngropat cu cinstea cea cuviincioasă, la un asemenea cuvios părinte, în cimitirul cel făcut de dînsul“ (pp. 116-117).

După trecerea la Domnul a Sfântului Gheorghe de la Cernica, ținând seama de dorința sfântului pe care o exprimase înainte de a adormi în Domnul și de dorința obștii cernicane, Mitropolitul Dositei Filitti îl numește stareț pe Cuviosul Iachint (Constantin Erbiceanu, p. 22). Acest părinte duhovnicesc a primit spre îndrumare obștea mănăstirii, care număra la acea vreme 103 viețuitori. Fiind iubitor de nevoințe duhovnicești, a dorit să așeze în Mănăstirea Cernica o rânduială mai aspră de viețuire, după modelul athonit, însă „părinții de aici, nefiind învățați cu acea greutate, n-au primit, ci au zis să rămîie tot cum a lăsat-o cuviosul stareț Gheor­ghie. Mânat de dorul după liniștea pustiei, Cuviosul Iachint se retrage din stăreție, păstorind obștea cernicană de la 2 decembrie 1806 până la 5 aprilie 1807 (Monahul Casian Cernicanul, p. 117).

Retragerea în pustie

La 29 aprilie 1807, Cuviosul Iachint pleacă din Mănăstirea Cernica spre Sfântul Munte Athos. Despre acest drum, arhimandritul Chiriac Râmniceanul ne oferă următoarele infor­mații: „mergînd la Sfintagora (Sfântul Munte, n.r.) împreună cu doi dăscăli, părinți de la Mănăstirea Neamțul, Gherontie și Grigorie (Sfântul Grigorie Dascălul, viitorul Mitropolit al Ungro­vlahiei, n.r.), încă și un Calinic de la Mănăstirea Secul, duhovnic, au mers pînă la Seres împreună. Şi Iachinth, despărțindu-să, s-au făcut zicînd că are a mărge la Ierusalim. Și de atunci pînă acum nu s-au mai știut ce s-au făcut. Să văde că după doririle sale cele sufletești l-au chemat Dumnezeu la Ierusalimul cel de sus, sau să află la vreun ostrov, neștiut aicea” (Arhim. Chiriac Râmniceanul, p. 108).

Ieromonahul Iachint a fost așadar cel sub îndrumarea căruia Sfântul Grigorie Dascălul împreună cu alți doi monahi, Gherontie Dascălul și Calinic de la Mănăstirea Secu, au călătorit în drumul lor către Sfântul Munte Athos, drum care se parcurgea cu greutate și implica o perioadă lungă de timp. Cuviosul Iachint de la Cernica, cinstit în epocă de contemporani ca mare povățuitor și nevoitor isihast, a fost, așadar, unul dintre părinții duhovnicești care au avut o influență binefăcătoare în formarea celui care va ajunge mai târziu Mitropolit al Ungrovlahiei.

Cuviosul Iachint, dorind liniștea cea tainică a rugăciunii, s-a retras în pustie fugind de lume și de ucenicii care tot mai mult îl căutau, asprele sale nevoințe rămânând cunoscute doar de Dumnezeu, cel Care l-a întărit spre a înfrunta cu bărbăție arșița verii, frigul iernii și lipsurile de tot felul din pustie. Nu se cunoaște locul în care a pustnicit și în care s-a mutat din această viață la Ierusalimul cel de sus. Bineplăcând lui Dumnezeu și oamenilor, prin viețuirea sa cea întocmai cu îngerii, și-a sfârșit viața, încredințându-și sufletul Mântuitorului Hristos. O tradiție a Mănăstirii Cernica consemnată în scris de monahul Casian Cernicanul spune că în ultimii ani ai vieții Cuviosul Iachint s-a nevoit în Sfântul Munte Athos (p. 117), însă nu a fost confirmată încă de documente.

Strălucind în virtute, în dragoste și smerenie, s-a făcut vas primitor al darurilor dumnezeiești, al discernământului, rugăciunii neîncetate și al înainte-vederii, arătându-se îndrumător înțelept al sufletelor pe calea mântuirii.

 

Note:

¹ Constantin Erbiceanu, Scrierea Ieroschimonahului Arhimandrit Chiriac Romniceanu, București, Tipografia „Căr­ților Bisericești”, 1889, p. 21.

² Arhim. Chiriac Râmniceanul, „Însemnare”, în volumul Mi(s)celaneu de literatură monahală, MS. 1929 din Bi­blioteca Academiei Române, 1800, ff. 321-322. Apud: Ga­briel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești B.A.R. 1601-3100, vol. al II-lea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 108.

³ Minunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, MS. 1228 din Biblioteca Academiei Române, sec. XVIII-XIX, ff. 1-17, apud: Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor româ­nești B. A. R. 1-1600, vol. I, București, Editura Știin­țifică și Enciclopedică, 1978, pp. 260-261 şi Catalogul ma­nuscri­selor românești..., vol. al II-lea, pp. 87, 112, 113, 117, 118, 119, 130, 137, 144, 183, 196.

⁴ Scrisoarea Sfântului Nicodim Aghioritul către Mitropo­litul Veniamin Costachi al Moldovei, Arhiva Mănăstirii Iviru, 25 ianuarie 1804, apud: Ierom. Theologos Simono­petritul, Sfântul Paisie și ucenicii săi în Sfântul Munte și în Mănăstirea Simonopetra, traducere din neogreacă și greacă veche de ierom. Nathanael Neacșu, Iași, Editura Doxologia, 2014, p. 40.

⁵ Monahul Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica și Căldărușani, ediția a II-a, București, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1988, pp. 116-117.