Ilarion V. Felea, comemorat în satul natal

La jumătate de veac de la trecerea în veşnicie a părintelui Ilarion V. Felea, săptămâna trecută, în mijlocul comunităţii în care a văzut pentru prima oară lumina zilei, în satul Valea Bradului, s-a aflat Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, care, în fruntea unui sobor de preoţi şi diaconi, a (de)săvârşit slujba de pomenire începută în urmă cu 50 de ani de către deţinuţii politici din închisoarea comunistă de la Aiud.

Cu această ocazie, a fost evocată personalitatea preotului profesor Ilarion Virgil Felea, născut la 21 martie 1903, în satul Valea Bradului, din judeţul Hunedoara, unde tatăl său era preot şi unde, între anii 1927 şi 1930, el însuşi a slujit ca preot. Preasfinţitul Episcop Gurie al Devei şi Hunedoarei le-a vorbit credincioşilor prezenţi despre luarea crucii şi urmarea lui Hristos ca imagine a sacrificiului întruchipat exemplar de părintele Felea. În cele trei decenii de vrednică slujire a Bisericii, preotul-martir a izbutit să lase în urmă o seamă de cărţi şi studii de mare valoare teologică şi culturală, pe care le-a tipărit când era în viaţă, precum şi o serie de studii, meditaţii, predici şi conferinţe de o înaltă spiritualitate creştină, pe care le-a scris tocmai în vremea când i se pregăteau lanţurile care l-au pogorât prea devreme într-o groapă comună şi care au văzut lumina tiparului post-mortem. În data de 25 septembrie 1958, preotul profesor Ilarion V. Felea a fost ridicat de la Catedrala Arad-Centru, dus la Ministerul de Interne (Uranus) din Bucureşti şi supus unei foarte severe şi nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret şi, pe baza unor mărturii false, împreună cu alţi şase preoţi din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj, la 20 de ani de muncă silnică şi opt ani degradare civică, pentru infracţiunea de "uneltire contra ordinei sociale" şi 20 de ani de temniţă grea pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare". Detenţia a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viaţă la 18 septembrie 1961. Înmormântat fără cruce şi fără a i se cunoaşte locul unde i se odihnesc rămăşiţele pământeşti, preotul profesor Ilarion V. Felea s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică şi neam, aşa cum odinioară au făcut-o strămoşii săi, moţii, din mijlocul cărora a venit. Iată un fragment - publicat în "Telegraful român", nr. 31-34/ 1994, p. 4 - din mărturia preotului Ioan Bardaş, fost deţinut politic la închisoarea din Aiud: "Era prin anii 1960-1961, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă, prin formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: "A murit părintele Ilarion Felea!" (...) În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a părintelui Ilarion Felea, toţi fiind în Aiud la ora aceea. Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe părintele Felea l-am petrecut cu sufletele, noi, "fraţii şi rudeniile lui" de idealuri şi suferinţă. N-a fost bătrân, dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală, aşa "se planifica" în puşcăriile comuniste. Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la "Trei plopi", cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară au şi dat alarmă cei de jos de lângă morgă, unde era trupul părintelui: "Acuma îl duce la groapă pe părintele Felea!". Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră ducându-i sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acuma începea "prohodul". Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: "Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit". Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot; dacă era şi preot, se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită din fier şi o înfingea în inima celui răposat, să se convingă "stăpânirea" de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, însă ea se petrecea în evul modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la "Trei plopi", la cap se punea celui răposat un stâlp din lemn pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atât mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia "prohodul" cu cuvântul "Amin!" - se mai auzeau morsele la perete şi calorifer: "Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!"."