Imnografia şi combaterea ereziilor la Sinodul I Ecumenic

Încă din Biserica Pri­ma­ră, creştinii se edificau unii pe alţii în adună­ri­le lor particulare, prin rugăciuni, psalmodii şi prin cântarea celor dintâi imne compuse de ei înşişi, pu­ţine la înce­put, pentru a se feri de erezii, rezumându-se mai mult la imnele Scripturii.

Cele dintâi mărturii ale imnelor din timpurile apostolice le avem de la Sfântul  Apostol  Pa­vel prin îndemnurile către E­­fe­seni 5,19 şi Coloseni 3,16:

„Umpleţi-vă de Duhul, vor­bind între voi în psalmi, imne şi ode spirituale, cântând şi psal­modiind în inima voastră Dom­nului“, sau prin scrierile către Filipeni 2, 6-11: „…S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, fă­cân­du-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine (…) Pen­­tru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de orice nume (…) Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dum­­nezeu-Tatăl…“.

În scrisoarea către episcopul Timotei, Sfântul Apostol Pavel consemnează: „Cu adevarat, mare este taina Creştinătăţii: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de Îngeri, S-a propovă­duit între neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălţat întru sla­vă.. (I Timotei 3, 16), arătând Dumnezeirea Fiului.

Aceste imne constituie nu numai o importantă expresie a hristologiei pauline, dar ne oferă şi dovada clară despre acurateţea hristologiei Bisericii Primare, adevărate mărturisiri de credinţă în versuri care vor constitui stâlpi de rezistenţă îm­potriva ereziilor antitri­ni­tare combătute la Sinodul I Ecu­menic.

Însă, abia începând cu se­colul al IV-lea se poate vorbi de o distincţie clară între psalmii lui David şi imnul ca entitate componistică de sine stătă­toare. 

Imnul Vecerniei - Lumină lină - închinat Sfintei Treimi re­prezintă o mărturie puternică în studiul nostru, deoare­ce s-a întrebuinţat în disputele cu arienii.

După Ceaslovul grecesc, imnul Lumină lină poartă deasupra titlul: „Imnul Sfântului Antinoghen Martirul sau „An­tinoghen, episcopul Sevastiei (†311)“ - cf. pr. Petre Vintiles­cu. Cercetătorii sunt de părere că imnul acesta a fost introdus în cult de către patriarhul So­fro­nie al Ierusalimului (sec. VI-VII). Credincioşii o cântau frec­vent, fiind considerată melodie veche.

Imnul papirusului Oxyrin­chos (Egiptul de Mijloc) este un imn prebizantin închinat Sfin­tei Treimi, înfăţişând un caracter trinitar destul de evident. Constituie cea mai veche măr­turie a unui imn creştin având sis­tem semiografic muzical (sec. al III-lea). A fost găsit pe un papirus aruncat în groapa de gunoi a oraşului antic Oxy­rynchos. Notaţia este în sistem alfabetic grecesc.

„.. Să se facă tăcere şi nicio stea purtătoare de lumină să nu lumineze. Fie ca vânturile şi izvoarele şi râurile  învolburate să se liniştească. În timp ce noi lăudăm pe Tatăl, Fiul şi Sfân­tul Duh, fie ca toate puterile creaţiei să cânte: Amin, Amin, putere, slavă şi veşnică mărire lui Dumnezeu, Unul Dătător al tuturor bunătăţilor, Amin, Amin.“

Acest imn protocreştin este un caz extrem de rar şi unic până la această dată care să fi fost notat. Deşi se foloseşte lim­ba greacă, el pare a consemna elemente din practica muzicală de cult siriană.

Cu toate că grecii erau consideraţi politeişti şi idolatri, primii creştini nu ezitau să se servească de scrierea lor muzicală şi de limba lor pentru a-şi scrie propriile imne. Acest lucru dovedeşte, de asemenea, că sistemul muzical grecesc era cunoscut şi folosit în mod curent. Dacă nu ar fi fost aşa, atunci primii creştini ar fi simţit nevoia de a inventa un sistem propriu de notaţie.

Imnul - armă de luptă dogmatică

Imnografia se dezvoltă abia din secolul al IV-lea, datorită în­mulţirii sărbătorilor, dar şi din cauza ereziilor. Începând cu se­colul al IV-lea, imnul bisericesc a ajuns să-şi definească o ima­gine proprie şi consacrare liturgică. Uzitarea lui în dispu­te­le hristologice consemnează o im­nografie analitică, abordare teologică-dogmatică, explicati­vă, având o preocupare didactică.

Conform scrierilor Sfântului Irineu al Lyonului (Adversus hae­resis), inaugurarea imnului ca armă de luptă s-a făcut, pa­radoxal, de către  eretici, adică de gnosticii Marcion şi Valen­tin, în Roma veacului al II-lea.     

Arianismul, combătut la Sinodul I Ecumenic,  reprezen­ta o absurditate pe care nici pă­gânii nu o puteau accepta. Arie aducea în sprijinul ideilor sale textul din Proverbe 8, 22: „Dom­nul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor“. Însă, textul se referă la înţelepciunea omeneas­că şi nu la Logosul Divin. El a­tra­ge de partea sa oameni simpli, mai ales femei credule, zicându-le „Spune, avut-ai tu fiu înainte de a fi mamă?“, ca să trezească îndo­ieli referitoa­re la naşterea din veacuri a Fiului din Tată.

Lupta dintre cele două tabere din cadrul Sinodului I Ecumenic, dar şi după acesta a fost transpusă prin mijlocirea imnului în masele credin­cioşilor.

În acest sens, facem referire la însăşi lucrarea ereticului Arie, THALIA („ospăţ“) fiind o  culegere de imne, o lucrare în proză şi versuri, numită şi Banchetul, alcătuită în scopul popularizării doctrinei sale. Cântecele sale au fost puse pe melodia versurilor poetului cretan Sotade, vestit pentru versurile sale de natură comică. Acestea erau interpretate de a­ri­eni în cor atât în biserici, cât şi pe străzi, în pieţe publice şi por­turi maritime.

Sf. Atanasie cel Mare († 2 mai 373), participant ca diacon al episcopului Alexandru al Alexandriei (313-328) la Sino­dul I Ecumenic, l-a combătut pe Arie în scrierile sale: „Arie, scriind Thalia, imită stihurile cu înţelesuri muiereşti ale aceluia“ (Sotade) „căci în bârfelile lui împotriva lui Hristos a încurajat bătaia de joc şi râsul…“, iar „cele ale Thaliei nu se găsesc la nimeni decât numai la cei ce cântă între pocale cu zgo­­mot şi glume, ca să stâr­neas­că râsul altora..“, asemă­nân­du-l  pe Arie cu şarpele care a amăgit pe femeie prin vicleşug.

Prin urmare, trebuie să men­ţionăm că imnul nu are deocamdată o consacrare din par­tea Bisericii, din cauza discre­ditării lui de către eretici.

Unii cercetători susţin ideea că intercalarea cuvintelor „acum şi pururea“ din formularea ortodoxă Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh...  a fost opera Sinodului de la Niceea, consemnând şi întărind credin­ţa în eternitatea celor trei Per­soane Treimice.

Doctrina Sinoadelor Ecume­nice de la Niceea şi Calcedon a fost transpusă, ulterior, în im­ne precum „Unule  Născut“, al­cătuire a împăratului teolog Justinian cel Mare (527-565), o adevărată tălmăcire de melod. 

 Dacă vom cerceta cu atenţie în toate cărţile de cult ale Bisericii noastre, vom constata  că nu există tropar sau stihiră în care imnografii Bisericii să nu amintească sau să nu facă referire la faptul că Răscum­părătorul lumii noastre este Dumnezeu adevărat. Slujba Duminicii a VII-a după Sfintele Paşti, a Sfinţilor  Parinţi de la Sinodul I Ecumenic, este mai mult decât relevantă în studiul nostru. Aceasta ne descoperă adevăruri de credinţă şi măr­turisiri ale Sfinţilor Părinţi transpuse în cântări meşteşu­gite. Pr. prof. Constantin-Nichifor Hrestic (Protoieria Iaşi 3, parohia Curături)