Imnografia siriacă în tradiţia Bisericii Răsăritene
Recomandată de o extraordinară capacitate de persuasiune, poezia imnografică a Părinţilor sirieni din primele veacuri a pătruns în corpul Tradiţiei bisericeşti, fiind prezentă şi valorificată liturgic până astăzi prin frumuseţea şi bogăţia ei. Cu reverberaţii teologice adânci, imnurile teologice siriene descoperă autentic specificitatea creştinismului Bisericii Primare de Răsărit, aducând o contribuţie foarte importantă în procesul de promovare a adevărurilor de credinţă.
Încă de la început trebuie cunoscut faptul că originea lirismului sirian, preponderent eclesiastic şi biblic, a fost influenţată foarte mult de vechea poezie evreiască de factură sinagogală. Este evidentă în acest sens preocuparea imnografilor sirieni pentru reconstituirea poetică a principalelor evenimente din iconomia mântuirii, pornind de la textul Scripturii, folosindu-se de versul narativ sau de forma dialogică. „Aceste poeme dialogice - spune Sebastian Brock - au menirea de a fi reactivate pentru a putea fi folosite în scopul educaţiei religioase, de vreme ce cuprind învăţăminte profunde bazate pe textele biblice […] Din acest punct de vedere, poeţii sirieni au un dar în folosirea imaginilor din viaţa de zi cu zi, în scopul prezentării întregului curs al istoriei mântuirii” (Sebastian Brock, The Syriac Orient: a third „lung” for the Church?, în OCP, nr. 1/2005, p. 9).
Inspiraţia biblică a imnografiei siriene
Putem regăsi astfel mai multe elemente de conţinut împrumutate din spaţiul iudaic. De exemplu, versurile siriene, grupate două câte două, formează o frază metrică, compatibilă cu paralelismul din versificaţia evreiască. Tot în acest sens amintim că strofele din poezia siriacă, caracterizate prin ordonarea lor alfabetică, imită structura metrică întâlnită la anumiţi psalmi sau în Plângerile lui Ieremia. Cu toate acestea, numărul determinat de silabe întâlnite într-un vers, dintr-o poezie siriacă, nu-şi găseşte corespondent în lirismul ebraic. Mai mult decât atât, sirienii nu făceau foarte bine diferenţa între vocalele lungi şi scurte întâlnite într-un vers. Acest aspect s-ar fi datorat faptului că limba siriacă nu menţinea decât foarte rar vocalele scurte într-o silabă deschisă (cf. R. Duval, Anciennes literatures cretienne II, La litterature syriaque, Troisieme edition, Paris, Librairie Victor Lecoffre, 1907, pp. 10-11).
Din punct de vedere structural, poezia siriacă se împarte în două mari categorii: omiliile sau discursul poetic (memre) şi imnurile sub formă de strofe (madrashe). Luând ca exemplu poezia Sfântului Efrem Sirul, profesorul Sebastian Brock vorbeşte despre o asociere evidentă modelului omiliilor cu versuri de 7+7 silabe şi despre madrashele construite după un singur model silabic. Tot în acest context, marele sirolog mai aminteşte şi despre începuturile poeziei siriace de factură metrică: „Poezia siriacă a fost încă de la început bazată pe principii silabice, şi acest lucru se aplică atât unui fragment citat de Mara, fiul lui Serapion, probabil un scriitor păgân de la sfârşitul secolului I, cât şi celor două poeme arhaice, ambele în cuplete de șase silabe, încorporate în Faptele lui Toma, «Imnul Miresei Lumii» şi «Imnul Mărgăritarului». Ştim din propriile imnuri ale Sfântului Efrem că atât Bardaisan (222), cât şi Mani (226) scriseseră deja madrashe, dar, chiar şi fără această informaţie, uzul extrem de sofisticat al formei poetice madrasha, exemplificată în poezia Sfântului Efrem Sirul, presupune o lungă preistorie a acestui gen” (S. Brock, Ochiul luminos …, pp. 42-43).
Imnurile teologice și „omiliile”, specificul artei poetice din Siria
Componentă esenţială a spaţiului liturgic, „omiliile” sunt compoziţii ale genului narativ şi epic, desfăşurate pe o întindere considerabilă, construite pe o direcţie regulată şi compuse din versuri de aceeaşi metrică, nedivizate în strofe. În perioada Sfântului Efrem Sirul, versul era alcătuit din heptasilabe duble. Din secolul VI, Iacob din Sarug a introdus varianta din două cvadrisilabe triple, aceasta reuşind să se impună în Biserica Siriacă (Diac. Ioan I. Ică Jr, O teologie poetică a misterului pascal, Sibiu, 2010, p. 8). Tradiţia a fost dusă mai departe de Mar Balai, care scria omilii în versuri de cinci silabe, prin comprimarea a două măsuri de două şi respectiv trei silabe. Omiliile lui Iacob de Serugh (451-521) foloseau versificaţia de 12 silabe, împărţită în trei măsuri a câte patru silabe fiecare (cf. R. Duval, p. 13).
Omiliile în versuri se foloseau cel mai adesea în cult, la sărbătorile mari sau la prăznuirea sfinţilor şi martirilor, fiind recitate în timpul ritualului liturgic. În perioada catehumenatului au avut un rol foarte important, ajutând la consolidarea spirituală, morală şi doctrinară a noilor veniţi la credinţă. Sunt relevante în acest sens omiliile semnate de Isac al Antiohiei, prima despre pocăinţă cu 1928 de versuri, iar cea de-a doua despre cineva care rostea Trisaghionul cu adaosul „Cel ce a pătimit pentru noi”, de 2.136 de versuri.
Imnul sau poemul (madrashele) reprezintă a doua categorie a lirismului sirian. Este alcătuit din strofe egale care se succed în ordine alfabetică şi de cele mai multe ori sunt legate printr-un acrostih (refrenul). În cadrul cultului, imnul sirian era cântat de cor sau de solist, după glasul indicat de idiomelă (rish - quala) (Ică, 2010, p. 8), restul credincioşilor cântând la unison refrenul. Aceste reguli se regăsesc şi astăzi în liturgicul Bisericii noastre. Astfel, urmând rânduielilor tipiconale, fiecare cântare (din Minei, Triod sau Ohtoih) este însoţită de indicaţia glasului şi a Podobiei după care trebuie interpretată. Tot în acest sens amintim de importanţa pe care o are cântarea omofonă, îndeosebi la Sfânta Liturghie.
Sfântul Efrem Sirul a statornicit instituţia corului în Biserica Siriacă, specializat în interpretarea imnurilor liturgice. Astfel, fecioarele se adunau duminica, la marile sărbători sau la comemorarea martirilor şi cântau alternativ respectivele imnuri în acompaniament de harpă. Această nouă formă de exprimare teologică s-a impus treptat datorită complexităţii dogmatice şi persuasiunii deosebite a adevărurilor transmise. Funcţionalitatea acestui veritabil vehicul teologic se datorează neîndoielnic Sfântului Efrem, care „a aşezat în aceste imnuri simţăminte profunde şi valoroase învăţăminte dogmatice despre Naşterea şi Botezul Domnului, despre copilăria şi faptele Sale, despre Patimi, Înviere şi Înălţare, precum şi despre Mărturisire, Penitenţă sau moarte” (Duval, pp. 14-15).
Pe lângă capacitatea sa apologetică, de contracarare a diverselor curente eretice, versul siriac a îmbrăcat şi un caracter moralizator, parenetic, susţinut de o teologie mistică, presărată cu simboluri şi imagini biblice. Cu aceste calităţi, poezia siriană este primită în dimensiunea liturgică a Bisericii.
Când îngerii îi învățau pe oameni doxologiile
Primele poeme intrate în uzul liturgic sirian sunt datate din secolul al II-lea, din vremea Sfântului Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, care vede o strânsă legătură între trăirea mistică şi viaţa liturgică. El introduce în cult cântarea antifonică. O legendă desprinsă din istoria marelui filosof al Antichităţii, Socrate, şi preluată de Salomon de Bassora şi Barhebraeus spune că Sfântul Ignatie a deprins meşteşugul cântării antifonice în urma unei viziuni angelice.
O a doua formă de poezie liturgică, preponderent răspândită în arealul sirian, este condacul. Era o rugăciune de laudă adusă lui Dumnezeu sau sfinţilor. Alcătuit din strofe acrostih şi legat de omilie, condacul sirian era cântat de cor la marile sărbători ale Bisericii. Caracteristica principală a acestui gen de poezie liturgică era forma dialogică. Această parte era aşezată în conţinut după o introducere de cinci sau zece strofe a câte patru versuri, formate la rândul lor din aproximativ şapte silabe. Astfel, în condacul Bunei Vestiri, dialogul se desfăşoară între Arhanghelul Mihail şi Fecioara Maria. Strofele, aşezate după literele alfabetului siriac, se distribuiau în mod egal către fiecare participant la dialog.
Originea condacului a fost destul de greu de identificat. Există totuşi voci care afirmă că începuturile acestui gen de poezie liturgică ar aparţine în totalitate literaturii siriace.
Forma de interpretare melodică sau modulaţia constituia o altă caracteristică a condacului sirian. Astfel, pentru ca fiecare strofă să fie cântată după acelaşi glas trebuia ca versurile să aibă acelaşi număr de silabe, iar accentele principale să fie aşezate după cele din strofa model, respectiv după cele din icos. Excepţie de la această regulă făceau idiomelele - imnuri interpretate după o melodie specială, care se constituiau ca modele metrice pentru alte imnuri (prosomoion).