Împărtăşirea de harul dumnezeiesc

Omul se îndumnezeieşte nu căutând ceva care ar putea să-l înstrăineze de propria realitate, ci construind umanul din el pe dumnezeirea lui Hristos. Nu există îndumnezeire fără creşterea capacităţii noastre de a ne lepăda de noi înşine şi de a primi în noi lucrarea Duhului Sfânt.

Întruparea Mântuitorului a făcut cunoscută tuturor posibilitatea împărtăşirii de harul necreat. În însuşi trupul Său, Domnul a arătat lucrarea dumnezeirii Sale: "Acel trup preacurat a primit hrană, după Înviere, nu pentru că ar fi avut nevoie de hrană, ci ca să-i încredinţeze de realitatea Învierii şi să arate că este acelaşi cu Cel care mai înainte de pătimire a mâncat împreună cu ei. A consumat hrană nu după firea trupurilor moarte, ci potrivit energiei dumnezeieşti". Prin Întrupare, firea omenească devine capabilă de primirea lucrării dumnezeieşti într-un grad de participabilitate nemaiîntâlnit înainte. Părtăşia la dumnezeirea Cuvântului, începută în ipostasul Mântuitorului, este făcută cu putinţă pentru oricine porneşte pe drumul îndumnezeirii. Sfântul Grigorie Palama repetă şi în Omilii, aşa cum o făcuse de nenumărate ori în tratatele sale, că Dumnezeu este participabil, nu după fiinţă, însă prin lucrările sau energiile Sale: "Căci Cuvântul lui Dumnezeu, unindu-Se după ipostas cu firea noastră care ca un peşte se scălda în apa vieţii pline de plăceri şi de patimi, şi curăţind cu focul cel neapropiat al dumnezeirii Sale orice aplecare spre păcat, a consumat-o ca pe un rug aprins, făcând-o părtaşă la dumnezeirea Sa. Dar nu numai aluatul pe care l-a primit pentru noi, ci pe fiecare om îl învredniceşte de împărtăşirea cu El, îl îndumnezeieşte prin participarea la focul pe care Domnul "a venit să îl arunce în lume" (Luca 12, 49)". Toate lucrările pe care Fiul le împlineşte izvorăsc din calitatea Sa de Cuvânt şi Persoană consubstanţială cu Tatăl şi cu Fiul. Duhul lucrează împreună cu Tatăl şi Fiul, iar lucrarea Fiului, în timpul activităţii sale pământeşti, a fost lucrare dumnezeiască manifestată prin omenitatea Sa: "Dar este o minciună a fariseilor şi o afirmaţie smintită că Hristos nu-i decât om, iar nu Dumnezeu Cel Atotputernic, Cel pe Care nimeni nu L-a văzut, nici nu L-a auzit, iar acum S-a arătat Dumnezeu şi Om, având îndoite şi firea Sa şi lucrarea, grăind asemenea nouă ca un om, săvârşind cele pe care le voieşte cu cuvântul şi cu puterea şi cu porunca Sa ca Dumnezeu". Este foarte interesantă în acest sens analiza pe care Sfântul Grigorie o face caracterului necircumscris al lui Dumnezeu. Lucrarea Sa nu este supusă limitărilor spaţiale sau temporale tocmai datorită faptului că nu poate fi încadrată în astfel de categorii, deşi prin creaţie, iar mai apoi prin întrupare Dumnezeu atinge pozitiv tocmai aceste dimensiuni. Diferenţa între energiile, lucrările lui Dumnezeu şi fiinţa Sa, chiar dacă nu e enunţată direct, capătă o perspectivă şi mai explicită în rândurile pe care le vom cita acum: "Căci fiind Dumnezeu, Duh este fără de trup, iar Cel netrupesc nu se află într-un loc şi nici nu este circumscris de limite spaţiale [...]. Căci întrucât nu are trup, Dumnezeu nu se află undeva, iar întrucât este Dumnezeu, El se află pretutindeni. Căci dacă este vreun loc sau vreo făptură zidită în care nu este Dumnezeu, atunci iarăşi Îl vom afla că este determinat de ceva. Deci Dumnezeu este pretutindeni şi în toate. Să fie pretutindeni şi în toate circumscris nu de părţile Sale, ci de lumea aceasta? Nu, câtuşi de puţin, nu este aşa. Căci în acest caz El va fi iarăşi trup. Prin urmare, El este Cel ce reuneşte şi Cel ce cuprinde lumea, El este în Sine Însuşi pretutindeni şi este mai presus de lume, aducându-I-se închinare, de către închinătorii cei adevăraţi, în Duhul şi în adevărul Său. Aşadar Dumnezeu este pretutindeni, nu numai pe pământ, dar şi în cele mai presus de pământ, şi El va primi închinările de la cei ce astfel cred în Dumnezeu, cu adevărat şi în chip cuvenit. El este Tată netrupesc, nedeterminat de timp şi de loc, în Duhul cel Sfânt şi veşnic, având cu Sine pe Fiul şi Cuvântul Său cel fără de început, Care este Însuşi Adevărul enipostatic al Tatălui". Dumnezeu poartă de grijă întregii creaţii Transmiterea harului nu este aşadar o operaţiune mecanică, cu un univers limitat, ci reprezintă forma cea mai profundă de manifestare personală a lui Dumnezeu. Nimic din cele ale creaţiei nu poate rămâne, potenţial cel puţin, în afara acestei activităţi personale a lui Dumnezeu, care lucrează mereu trinitar: "Căci minunile lucrate prin trupul Stăpânului dovedesc faptul că El este Unul născut al Tatălui după ipostasul propriu, Cel care S-a unit cu noi până la sfârşitul veacurilor; încep de asemenea să se împlinească şi cele care ne arată că Duhul Sfânt există în ipostas propriu, pentru ca noi să cunoaştem şi să vedem taina cea mare şi închinarea Sfintei Treimi". Hristos lucrează împreună cu Tatăl şi cu Duhul, în tot ceea ce întreprinde: "Hristos spune ucenicilor Săi: "Eu am slobozenie dumnezeiască pe pământ, ca Fiu de o Fiinţă cu Tatăl cel ceresc, chiar dacă am luat trupeşte firea voastră cea căzută din har"". Lucrările celor trei Persoane dumnezeieşti se întrepătrund şi se potenţează reciproc: "Duhul Sfânt a lucrat mai înainte de venirea lui Hristos, El fiind Cel care a vorbit prin gura profeţilor şi a binevestit cele viitoare, apoi a lucrat prin ucenicii care scoteau demonii şi vindecau bolile. Acelaşi Duh se arată acum tuturor în ipostasul propriu prin limbile de foc, iar peste ucenicii lui Hristos a stat ca pe un tron, făcându-i organe ale puterii Sale". Omul, chemat la primirea harului Harul lui Dumnezeu, energiile Sale necreate, îl luminează pe om întreg, dăruindu-i simţirea cea mai presus de fire, care îi permit să primească şi să trăiască stări care fără această participare nu ar fi fost cu putinţă. Dumnezeu dezvoltă în om această capacitate de primire a harului, iar prin faptul că energiile necreate nu sunt acelaşi lucru cu fiinţa Sa, dar nici diferite substanţial, face ca omul să se deschidă acestora într-o manieră care implică o prefacere greu de descris tocmai datorită caracterului necreat şi al energiilor şi al prefacerii. Omul rămâne creatură, dar Treimea începe să lucreze în chip mai presus de natura omului: "Căci în afara venirii harului nu ar fi nici o minte care să afle dumnezeiasca simţire, nici nu ar putea vedea sau nici nu ar putea deveni cu adevărat subzistentă prin propria energie, după cum nici ochiul - având în sine însuşi putinţa de a vedea - în afara luminii nu ar putea avea percepţia luminii. Căci şi pentru cele veşnice, adică pentru cele de un chip cu Dumnezeu, El este lumină şi nimic altceva decât lumină, şi precum este soarele pentru cele sensibile, la fel este Dumnezeu pentru cele inteligibile". Această modalitate de lucrare a harului în om are implicaţii şi asupra felului în care omul începe să înţeleagă realităţi care într-o stare neduhovnicească nu ar fi atât de uşor de pătruns: ""Cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit" (I Cor. 2, 9), întrec şi covârşesc nu numai simţirea, ci şi mintea şi cugetarea omenească în afara Duhului Sfânt. Căci Dumnezeu este Cel ce le ştie pe toate şi El are să judece întreg pământul, El, Cel care ne învaţă pe noi despre acestea, coborând totuşi la puterea de înţelegere a celor învăţaţi de El, prin cuvinte potrivite şi pe măsura minţii noastre".